Am 30 de ani și sunt mama unui băiat de șapte ani, Darius. Sora mea, Bianca, are 26 de ani. După ce mama a murit, tata a avut grijă de amândouă, însă față de Bianca a rămas mereu indulgent, aproape orb la comportamentul ei. Era în permanență protejată, i se treceau toate greșelile cu vederea, iar responsabilitatea nu a făcut niciodată parte din viața ei.
Nu a fost o surpriză că, odată adultă, Bianca a rămas la fel: plină de pretenții, ușor de iritat, stăpânită de gelozie și preocupată obsesiv de imagine.
Incidentul de weekendul trecut a pus capăt răbdării mele.
Vineri seara, Bianca m-a sunat cu o voce exagerat de caldă și mi-a propus să îl las pe Darius la ea în ziua următoare, motivând că achiziționase un joc nou de societate. În ciuda instinctului care îmi spunea să refuz, am acceptat, crezând că băiatul se va bucura. Decizia s-a dovedit a fi una greșită.
Sâmbătă, Bianca m-a sunat urlând, atât de tare încât am îndepărtat telefonul de la ureche.
A început să strige că Darius ar fi distrus o canapea vintage și că dorește 20.000 de lei pentru reparații. Afirmația nu părea deloc credibilă.
I-am spus că nu cred că Darius ar fi făcut așa ceva. Bianca a insistat cu vehemență, acuzându-mă că îl apăr.
Când am ajuns să îl iau pe Darius, l-am găsit cu ochii înroșiți de plâns. M-am așezat lângă el și l-am rugat să îmi spună adevărul. Mi-a repetat, speriat, că nu el a stricat ceva. În următoarele ore, Bianca a continuat să mă contacteze obsesiv, trimițând linkuri către servicii scumpe de restaurare și cerându-mi insistent să îi transfer suma.
A doua zi, situația s-a schimbat radical. Am primit un apel neașteptat de la proprietarul apartamentului în care locuia Bianca.
Acesta mi-a explicat că respectiva canapea nu îi aparținea surorii mele, ci era parte din inventarul locuinței, conform contractului de închiriere. În plus, fusese deja raportată ca deteriorată la ultima evaluare. Mai mult, proprietarul mi-a spus că în urmă cu câteva zile Bianca organizase o petrecere zgomotoasă, în urma căreia mobilierul fusese afectat, iar vecinii depuseseră plângeri.
Mi-am dat seama în acea clipă că toate acuzațiile Biancăi erau inventate și că Darius fusese folosit ca scuză pentru propriile ei acțiuni.
Am sunat-o imediat. Bianca a răspuns cu un ton arogant, întrebând dacă am pregătit banii sau dacă ar trebui să contacteze un avocat. I-am spus calm, dar ferm, că știu tot adevărul: canapeaua nu era a ei, fusese deja distrusă la petrecerea organizată în apartament, iar comportamentul ei nu va mai avea nicio influență asupra mea.
Bianca a păstrat câteva secunde de tăcere, apoi a râs nervos și a întrebat dacă am discutat cu proprietarul. I-am confirmat și i-am transmis că, dacă va mai încerca vreodată să mă manipuleze folosind numele copilului meu, nu voi mai avea nici măcar o conversație cu ea.
Am închis apelul tremurând, dar cu un sentiment de determinare puternic. Darius se uita la mine, neliniștit. M-a întrebat dacă mai trebuie să plătim ceva. L-am îmbrățișat și i-am spus că nu, iar promisiunea a fost clară: nu îl voi mai lăsa niciodată să fie rănit de minciunile altcuiva.
Pentru prima dată în mult timp, am simțit că am pus capăt definitiv manipulărilor Biancăi. Canapeaua distrusă a fost doar începutul dezvăluirii reale a comportamentului ei.
⸻
Notă: Text de ficțiune creat exclusiv în scop narativ. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.