Am amânat ani la rând invitațiile bunicii mele, iar când în sfârșit m-am dus la ea, nu am mai găsit decât o casă arsă până în temelii
Mă numesc Marius și am 32 de ani. Bunica mea, Elena, a fost cea care m-a crescut după ce părinții mei au murit. Era o femeie strictă, dar caldă, cu povești care îmi marcau serile, cu o grădină mereu înfloritoare și cu rulouri cu scorțișoară care puteau alina orice durere. Pentru mine, bunica a reprezentat tot ce aveam mai stabil.
La 18 ani am plecat la facultate, iar de atunci a început să mă urmărească o rușine pe care nu o înțeleg nici acum. Ceilalți colegi aveau părinți moderni, eleganți. Eu aveam o bătrână care locuia într-o casă veche de la țară. În locuința ei mirosea a lavandă și a cărți îngălbenite, însă eu am început să inventez scuze, să evit vizitele și, în cele din urmă, să nu mai merg deloc la aniversările ei.
Timp de doisprezece ani, am respins fiecare invitație. Cu toate acestea, în fiecare 14 mai, bunica pregătea masa, sperând că într-o zi voi apărea. Iar eu, de fiecare dată când vedeam numele ei pe telefon, simțeam vinovăția apăsându-mi stomacul.
Anul acesta însă, nu a mai sunat. Nu a trimis nicio invitație, nicio urare. Am încercat să o contactez, dar telefonul era închis. O neliniște puternică m-a împins să plec imediat la ea.
Drumul spre sat era la fel de crăpat ca întotdeauna, dar în clipa în care am ajuns, priveliștea m-a oprit în loc: casa bunicii nu mai exista. Pereții erau complet arși, geamurile sparte, iar acoperișul se prăbușise. Totul era acoperit de funingine.
Am urcat pe veranda făcută cenușă, cu mirosul de fum rămas în aer. Fiecare colțișor îmi amintea de ea: de vocea care mă chema la masă, de balansoarul din față, de salutul ei blând de dimineață. Toate pierdute.
Am strigat cu disperare:
„Bunico, unde ești?”
Nu a răspuns nimeni.
O mână mi-a atins umărul, iar eu m-am întors brusc. Un bărbat în uniformă de pompier voluntar stătea în spatele meu. Avea chipul obosit, dar privirea lui avea o blândețe greu de ignorat.
„Tu trebuie să fii Marius”, a spus.
Am confirmat, surprins. L-am întrebat de unde știe cine sunt. A scos din buzunar o cutie mică, metalică, pătată de fum.
„Bunica ta mi-a vorbit des despre tine. M-a rugat să îți înmânez asta dacă se întâmplă ceva.”
M-am prăbușit în mine.
„Unde este? Vă rog, unde este bunica mea?”
Bărbatul și-a coborât privirea.
„Ne pare rău. Incendiul a izbucnit foarte repede. Nu a mai avut timp să iasă. Am găsit-o lângă masa din sufragerie. Pregătise ceva pentru ziua ei.”
Cutia mi-a alunecat din mână. Lacrimile au început să curgă necontrolat, izbindu-mă imaginea anilor în care o ignorasem. Am ridicat cutia și am deschis-o tremurând.
În interior erau fotografii cu mine de când eram copil, bilețele scrise cu grijă în care îmi ura „La mulți ani”, și un carnețel cu douăsprezece pagini, fiecare datată 14 mai. Note scurte, sincere:
„Astăzi nu a venit. Poate anul viitor.”
„Îl aștept. Mereu îl voi aștepta.”
„Chiar dacă nu vine, îl iubesc la fel.”
Ultima pagină era diferită. Scrisul era tremurat, dar lizibil:
„Dacă nu mai apuc să îl văd, spune-i că îl iert. Și că el a fost bucuria vieții mele.”
Am căzut în genunchi, ținând carnețelul la piept.
Pompierul a spus în șoaptă:
„Știu că suferi. Dar să știi că nu te-a judecat niciodată. A plecat cu dragoste în suflet pentru tine.”
Concluzie
Casa arsă era tot ceea ce rămăsese din trecut. Dar cutia aceea dovedea că, indiferent de greșelile mele, bunica m-a iubit necondiționat. Iar adevărata durere a fost să înțeleg acest lucru abia când nu mai puteam repara nimic.
Notă: Text narativ de ficțiune, creat pentru ilustrare. Nu reprezintă fapte reale.