După înmormântarea soțului meu, fiul nostru m-a condus în afara Bucureștiului și, cu o răceală pe care nu i-o cunoșteam, mi-a spus să cobor din mașină. „Nu mai putem avea grijă de tine”, au fost cuvintele lui. Nu știa însă că ascundeam un secret vechi de-o viață, un secret care avea să-i lovească realitatea mai tare decât orice pedeapsă.
În ziua în care l-am îngropat pe Anton, cerul ploua de parcă susținea durerea mea. Stăteam sub umbrelă, privind cum pământul ud acoperă bărbatul alături de care trăisem patruzeci de ani. Nu am avut timp să mă adun. A doua zi, Sorin, fiul nostru, a pus mâna pe cheile casei fără să clipească. Anton ținuse să trecem locuința pe numele lui, convins că „așa e firesc”. Eu am tăcut atunci, crezând că fac ceea ce face orice mamă: lasă.
La o săptămână după înmormântare, Sorin m-a chemat la o plimbare. Am mers în tăcere până când a tras mașina lângă o stație părăsită. Mi-a cerut să cobor și mi-a spus sec că de acum înainte trebuie să mă descurc singură. M-am trezit singură pe marginea drumului, strângând o sacoșă de haine, fără casă, fără sprijin și fără soț. Locul în care crescusem copii nu-mi mai aparținea. Pe acte, era deja al lui.
Dar Sorin nu avea de unde să știe că în buzunarul hainei mele se afla carnetul de economii pe care eu și Anton îl umpluserăm cu grijă, ani la rând. Eram singura care știa de acei bani, zeci de mii de euro strânși în tăcere. Și pentru prima dată după mult timp, am decis să nu spun nimănui nimic. Voiam să văd cât de departe poate ajunge propriul meu fiu.
M-am mutat într-o cameră închiriată lângă piață. Muncisem toată viața, așa că m-am întors la ce știam: am început să lucrez la tarabe, să spăl legume, să strâng mese. Oamenii mă știau ca „mama Maria”, o femeie simplă, o văduvă liniștită. Nimeni nu bănuia ce aveam ascuns.
Timpul trecea. Auzisem, în treacăt, că Sorin trăia bine în casa aceea dar își petrecea nopțile la cazino. Se vorbea că își ipotecase casa, că datoriile îi creșteau. Eu ascultam, dar nu spuneam nimic.
Într-o după-amiază, în timp ce ștergeam mesele unei cârciumi mici, ușa s-a deschis cu putere. A intrat un bărbat îmbrăcat impecabil, însă chipul lui încordat trăda necaz. Am ridicat privirea și l-am recunoscut: unul dintre prietenii de chef ai lui Sorin. M-a privit insistent, apoi a rostit rece: „Doamnă Maria, știm unde locuiți. Și știm ce ascundeți.”
Mâinile mi-au tremurat, dar m-am forțat să rămân calmă. Am spus că nu înțeleg la ce se referă. El a zâmbit amar și a continuat: „Sorin are datorii imense. Știm că există un cont. Banii pe care soțul dumneavoastră i-a strâns. Fără ei, nu-l scăpăm.” M-am simțit brusc mică și neputincioasă. Secretul meu ieșea la suprafață.
L-am întrebat dacă Sorin le spusese ceva. Mi-a răspuns că fiul meu nu știe nimic. Ei aflaseră singuri, prin oameni care investigau. Și acum voiau banii. Mi-au spus clar: dacă nu îi dau, Sorin va plăti cu viața.
Am închis ochii o clipă și am revăzut scena în care fiul meu mă lăsase singură pe marginea șoselei, fără nicio remușcare. Mi-am amintit serile reci în camera închiriată, bătăturile de pe mâini, greutatea pierderii. Am scos carnetul din buzunar și l-am așezat pe tejghea. Bărbatul a întins mâna să-l ia, dar l-am tras înapoi.
L-am privit fix și i-am spus că acei bani nu vor fi folosiți pentru datorii murdare și nici pentru a salva pe cineva care s-a jucat cu viața părinților lui. Dacă Sorin vrea să trăiască, trebuie să vină și să ceară iertare. Nu mie. Tatălui lui și lui Dumnezeu. Bărbatul a rămas uimit și a încercat să-mi explice că nu e momentul pentru orgolii.
Fără să clipesc, am rupt carnetul. Hârtia s-a rupt în bucăți mici, până când fragmentele au căzut pe podea.
Bărbatul a șoptit că sunt nebună. Poate că da. Sau poate că în sfârșit nu mai eram victima nimănui.
Știam că în acea clipă, soarta fiului meu se schimbase definitiv. Și că, oricât m-ar fi durut, nu mai exista cale de întoarcere.