Băiatul meu, Radu, avea doisprezece ani și era genul de copil plin de viață: curios, glumeț și mereu gata de povestit. Totul s-a schimbat treptat. În ultimele săptămâni stătuse cu ochii lipiți de telefon fără întrerupere. Îi vorbeam, dar nu mă auzea. Îl chemam la masă, iar el nu răspundea. Adormea seara cu telefonul în mână, nu mai ieșea afară și nu mai spunea nimic despre ziua lui.
Într-o dimineață, când am observat că iar întârzia la școală din cauza ecranului, am cedat. I-am luat telefonul și l-am ascuns.
— Gata. Îți trebuie o pauză, i-am spus, convinsă că procedez corect.
Radu a izbucnit:
— Nu înțelegi nimic! Dă-mi-l înapoi!
A fugit în camera lui și a trântit ușa. Am simțit o apăsare în piept, însă am încercat să rămân fermă.
Mai târziu, la întoarcerea în bucătărie, am văzut un bilețel lăsat pe masă, scris cu un pix albastru, în grabă:
„Mama, îmi pare rău că sunt distant. Îți explic după școală. Numai nu-mi arunca telefonul, te rog. E important.”
M-am așezat cu bilețelul în mână. Nu era un mesaj furios, ci unul plin de neliniște și teamă. Toată ziua am fost cu gândul la el.
Seara, Radu a intrat pe ușă cu ochii roșii. S-a uitat la mine și a spus:
— Mama… am crezut că o să te superi.
Atunci mi-a explicat. Pe un chat de gaming, un băiat de vârsta lui fusese hărțuit, iar ceilalți râdeau de el. Radu încerca să-l protejeze. Îi trimitea mesaje de susținere, rămânea online până târziu pentru a vorbi cu el, pentru că băiatul îi spusese că este singura persoană care nu îl respinge.
Telefonul nu era o obsesie. Era modul în care încerca să ajute un copil necunoscut.
— Mama, mi-a spus că uneori se gândește să… dispară. Mi-a fost teamă să-ți spun. Nu voiam să crezi că fac ceva greșit.
Lacrimile mi-au venit imediat. L-am cuprins în brațe.
— Radu, sunt mândră de tine. Ai un suflet bun. Dar nu trebuie să porți singur așa ceva. De acum, vom duce împreună povara aceasta.
A dat din cap și s-a sprijinit în brațele mele, plângând.
Am mers apoi în sufragerie. I-am înapoiat telefonul și i-am spus:
— Hai să vedem ce putem face pentru băiatul acesta. Dacă putem lua legătura cu părinții lui, poate îl ajutăm cu adevărat.
În zilele următoare, cu sprijinul consilierilor școlari, am identificat comunitatea online în care se afla băiatul și am putut contacta un adult responsabil. Părinții copilului au fost informați, iar acesta a primit ajutor specializat.
Radu a vorbit, la rândul lui, cu un consilier despre empatie și presiunea emoțională. Acea discuție l-a eliberat de o povară prea mare pentru vârsta lui.
Astăzi, nu mai stă tot timpul cu telefonul, dar nici nu l-a abandonat. A învățat să îl folosească matur și să nu poarte singur greutăți care depășesc puterea unui copil.
Iar bilețelul acela, scris în grabă, îl păstrez în portofel. Este o amintire că, uneori, în tăcerea copiilor noștri se ascund lupte nevăzute, mai mari decât ne imaginăm.
⸻
Notă narativă
Acest text este o lucrare de ficțiune și are scop exclusiv literar. Personajele, situațiile și dialogurile sunt create pentru ilustrare narativă. Orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare.