Mesajul
Era o zi obișnuită. Așteptam trenul, aveam căștile în urechi și priveam peronul fără prea multă atenție, când un bărbat de aproximativ patruzeci de ani s-a apropiat de mine. Era vizibil agitat, transpira și își frământa mâinile într-un gest repetitiv.
M-a întrebat, cu o voce încordată, dacă poate folosi telefonul meu pentru a-și suna soția, spunând că al lui se descărcase complet. Am ezitat, pentru că de regulă nu ofer telefonul unor necunoscuți, dar disperarea din privirea lui și prezența polițiștilor în gară m-au făcut să accept.
A format rapid un număr, a vorbit doar câteva secunde, apoi mi-a întins aparatul înapoi. Mi-a mulțumit spunând că gestul meu înseamnă mai mult decât îmi pot imagina, iar apoi și-a tras gluga și s-a pierdut în mulțime. Nu i-am dat importanță atunci.
Mai târziu, acasă, am observat ceva ciudat: își trimisese propriul număr pe telefonul meu. Mi s-a părut bizar, însă am trecut peste.
Totul a revenit în minte două săptămâni mai târziu, la miezul nopții, când am primit un mesaj de la acel număr. Conținea doar câteva cuvinte: „Soția mea… e moartă.” Mi s-a făcut pielea de găină. I-am scris imediat întrebând cine este și ce s-a întâmplat. Răspunsul a venit instantaneu: „Poliția crede că eu am omorât-o. Dar nu eu. Iar tu ești ultima persoană care m-a văzut înainte să dispar.” Inima îmi bătea puternic. Mesajele continuau să sosească, unul după altul, înainte ca eu să pot reacționa: „Telefonul tău are ultima dovadă.” „Înregistrarea apelului.” „Caută în jurnal.”
Cu mâinile tremurând, am intrat în setările telefonului. Am descoperit o aplicație de înregistrare a apelurilor, activată automat, care nu fusese acolo înainte. Apelul dat în gară fusese salvat. Am redat înregistrarea.
O voce grăbită spunea: „Te rog, ascultă-mă… trebuie să pleci de acasă acum.” A urmat un răspuns panicat al unei femei: „Ce? De ce?” Bărbatul a continuat: „El e aici. M-a găsit… Nu mai am timp…” Apoi se auzea țipătul ei, urmat de un zgomot puternic, o respirație apăsată și, în final, tăcere.
Am înțeles că vocea bărbatului din gară nu era aceeași cu vocea agresorului din înregistrare. Apelul surprins nu fusese între el și soția lui, ci între soția sa și persoana care o atacase.
A venit un alt mesaj: „Te rog… adu înregistrarea la mine. Nu pot merge la poliție. Mă vor acuza imediat.” Mi-am dat seama că nu pot merge singură nicăieri. Am trimis înregistrarea direct autorităților.
A doua zi, știrile anunțau că bărbatul fusese exonerat, după ce poliția identificase adevăratul suspect. Dovada esențială provenea de la o femeie care trimisese o înregistrare crucială. Adevăratul criminal era fratele victimei, care încercase să pună mâna pe toate bunurile ei.
Bărbatul din gară m-a sunat. Vocea îi era încărcată de emoție. Mi-a spus că i-am salvat viața și că, fără acel telefon împrumutat, ar fi fost acuzat pe nedrept. Am vrut să-l întreb de ce se apropiase atunci de mine, dar el a adăugat înainte să apuc să vorbesc că fusese o alegere întâmplătoare și că eram singura persoană care îl privise în ochi.
După acel apel, nu l-am mai auzit niciodată. Totuși, de fiecare dată când trec prin gară, simt un fior, amintindu-mi că un gest reflex m-a implicat, fără să vreau, în centrul unei crime. Într-un fel, am devenit martora indirectă a unei ultime mărturisiri, a unui apel care nu ar fi trebuit să existe, dar care a schimbat totul.
Și păstrez în continuare acel număr. Un număr pe care nu îl voi șterge niciodată.
⸻
Notă narativă
Această povestire este o lucrare de ficțiune creată în scop literar. Personajele, situațiile și dialogurile sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau evenimente din realitate este întâmplătoare. Textul nu reprezintă recomandări juridice sau profesionale.