Eu și logodnicul meu, Alex, am cumpărat o casă împreună. Contribuțiile au fost diferite, eu am acoperit 40%, el 60%. Deși diferența era semnificativă, am acceptat situația fără teamă. Vândusem apartamentul în care locuisem timp de șapte ani și investisem absolut toate economiile mele, convinsă că ne construim viitorul și că funcționăm ca o adevărată echipă.
Cu doar câteva zile în urmă, stăteam la masă, iar Alex, complet relaxat, a spus cu un aer firesc că mama lui ar trebui să înceapă să-și facă bagajele, pentru că în curând se va muta în noua ei casă. Am rămas nemișcată, încercând să înțeleg. L-am întrebat calm despre ce casă vorbește, iar el mi-a răspuns cu un zâmbet ca și cum ar fi fost ceva evident, explicând că se referă la casa în care locuiam amândoi. Continuase deja discuțiile cu ea și, mai mult, considera că ar fi bine ca eu să mă mut temporar la sora mea, până se „organizează” situația.
Am simțit cum mi se taie respirația. Eu să plec? Din casa pentru care investisem tot ce aveam? Alex a ridicat din umeri și mi-a spus că, având în vedere faptul că el contribuise cu mai mult, iar numele lui apărea primul în acte, decizia era justificată.
Nu am spus nimic. Am luat telefonul și m-am retras în dormitor. Am plâns câteva minute, apoi lacrimile au dispărut și a rămas doar luciditatea. Atunci am început să-mi pregătesc răspunsul.
Casa nu era a lui. Știam exact ce semnasem: eram coproprietari cu drepturi egale, iar procentul investiției nu schimba statutul legal. Alex știa și el, dar probabil sperase să mă simt prea vulnerabilă pentru a reacționa. În noaptea aceea am scos toate actele, le-am fotografiat și le-am trimis unei avocate recomandate de o prietenă. A doua zi aveam deja o întâlnire stabilită.
Avocata mi-a confirmat totul. Nu mă putea da afară, casa îmi aparținea în aceeași măsură ca lui, iar ceea ce încerca să facă se numea intimidare patrimonială. Am întrebat-o ce ar trebui să fac, iar ea mi-a spus să nu îl avertizez și să îi permit să se ocupe de tot.
În săptămâna următoare, Alex și mama lui se purtau deja de parcă eu aș fi fost o chiriașă incomodă. Mama lui intrase chiar în casă fără să bată la ușă, declarând că trebuie să redecoreze și că stilul meu nu era potrivit pentru locuința ei. Am zâmbit în sinea mea, știind că mai este puțin până la momentul decisiv.
Într-o dimineață, Alex a primit o scrisoare oficială. A deschis plicul chiar în fața mea. În interior se afla citația la tribunal. Fața lui s-a albit instant. Documentul conținea cererea de partaj, solicitarea de evacuare a persoanelor considerate abuzive, dovezi ale contribuției mele și o cerere de daune pentru intimidare și presiune psihologică. Și, cel mai important, erau vizați atât el, cât și mama lui.
A izbucnit într-un strigăt furios, întrebându-mă ce am făcut. I-am răspuns liniștită că nu am făcut decât să-mi protejez casa. Mama lui era în spatele lui, incapabilă să lege câteva cuvinte.
Procesul a durat două luni. Alex a încercat să se răzgândească, să negocieze, să spună că realizase că greșise. Prea târziu. Judecătorul a decis că întreaga casă îmi revine mie, deoarece el încercase în mod ilegal să mă dea afară. A fost obligat să-mi cumpere partea lui la prețul pieței, iar mama lui a primit obligația de a achita daune pentru intrarea neautorizată pe proprietate. În plus, ambii au primit ordonanță de restricție pentru comportamentul lor intimidant.
Alex a părăsit sala de judecată devastat. Mama lui a plecat cu privirea în pământ. La scurt timp, am primit transferul bancar. Cu banii respectivi am reamenajat casa. Casa mea, complet a mea.
Pe peretele livingului, exact acolo unde mama lui plănuia să pună icoana familiei lor, am expus o ramă mare cu un mesaj care să-mi amintească întotdeauna lecția trăită: „Nu-ți pune niciodată viitorul în mâinile cuiva care te vede ca pe un obstacol.”
⸻
Notă narativă
Această povestire este o lucrare de ficțiune creată în scop literar. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare. Textul nu reprezintă consultanță juridică și trebuie interpretat exclusiv ca material narativ.