„Fugi!”, a strigat Sorina, apucându-mă de încheietură și trăgându-mă spre ușile bucătăriei.
Am pornit în fugă cu rochia strânsă în pumni, auzind în spate strigătele panicante ale invitaților și vocea groasă a lui Dorin chemând paza. Sorina m-a condus pe un coridor întunecat, trecând pe lângă bucătari încremeniți și chelneri care își țineau tăvile suspendate în aer. Nu mai gândeam limpede; simțeam doar bătaia accelerată a inimii și o frică instinctivă care îmi urca în piept ca o gheară.
Am împins ușa de serviciu și am inspirat aerul rece al nopții. După câțiva pași, tocurile pantofilor mei s-au rupt, dar nu am avut timp să conștientizez durerea. Ne-am refugiat într-un colț întunecat al parcării, ascunse după o dubă de catering.
„Ce se întâmplă? Ce e cu el?”, am întrebat cu voce abia auzită, tremurând.
Sorina s-a sprijinit cu spatele de tablă și a respirat adânc, ca și cum se pregătea să pronunțe ceva greu de rostit.
„Nu este cine ai crezut. Nu îl cheamă Dorin. Nu este om de afaceri și nici nu e român. Numele lui real este Dario Medici, iar Interpolul îl caută de șase ani pentru trafic de persoane și spălare de bani. Maria… diseară urma să te ducă din țară. Avea pregătite valiza, actele false și o ambarcațiune în portul din Constanța.”
Simțeam cum mă sufoc. Am dus mâna la gură pentru a opri un țipăt.
„De unde știi toate astea?”, am întrebat, deși în mine se contura deja certitudinea.
„Am aflat de la cineva care lucrase pentru el. O femeie. A fost logodnica lui și a dispărut. Am descoperit niște dosare. Am încercat să te avertizez, dar m-ai alungat când am încercat să-ți spun.”
Avea dreptate. O acuzasem că este paranoică, că nu suportă să mă vadă fericită. Acum însă, totul se lega: evitările lui constante, lipsa rudelor, perfecțiunea lui suspectă.
În depărtare, se auzeau uși izbindu-se și pași grăbiți. Sorina s-a ridicat și m-a privit cu îngrijorare.
„Trebuie să plecăm. Ne caută. Am o mașină în spatele hotelului vechi, la trei minute de mers. Dar trebuie să ne grăbim.”
Am încuviințat și am pornit din nou la fugă, desculță, rochia de mireasă fluturând în spatele meu ca o umbră albă într-o noapte ruinată. Am ieșit printr-un gard rupt, am traversat o zonă cu vegetație deasă și, în spatele unei clădiri abandonate, o Dacie gri veche ne aștepta cu motorul pornit.
Un bărbat cu o șapcă trasă pe frunte ne-a deschis portiera din spate.
„Urcați, repede.”
Nu am întrebat cine era. Am urcat, iar Sorina m-a urmat. Mașina a pornit cu viteză, frânând agresiv în viraje.
„Ne ascundem în Moieciu, la o cabană. Am aranjat totul”, a spus Sorina.
Călătoria s-a desfășurat în tăcere. Telefonul vibra continuu în poșetă, probabil apeluri și mesaje de la Dorin… sau Dario. L-am aruncat pe fereastră.
La cabană, m-am prăbușit pe pat și am adormit în rochia murdară și udă. Când m-am trezit, Sorina îmi pregătea ceaiul, cu ochii umflați de plâns.
„Au fost la cabana părinților noștri. Au întrebat de tine. A angajat un detectiv. Nu putem rămâne aici.”
A urmat o săptămână de fugă. Din Moieciu am plecat spre Hațeg, apoi spre un sat izolat din Maramureș. Ne deplasam doar noaptea și dormeam ziua. În oglindă, nu mă mai recunoșteam: fosta mireasă devenise o siluetă speriată, cu cearcăne adânci și mâini zgâriate.
Într-o zi, în timp ce eram ascunse într-o pensiune de munte, a venit o veste. Sorina primise un mesaj criptat de la fosta angajată a lui Dorin. Poliția italiană interceptase un transport ilegal de persoane. Dario Medici fusese identificat printre suspecți, dar scăpase cu două ore înainte de percheziție.
Pericolul rămânea, dar nu mai eram singure.
Un agent român sub acoperire a venit să ne preia. Ne-a introdus într-un program de protecție a martorilor și ne-au fost atribuite identități noi. Eu devenisem Mirela Popescu, profesoară de limba română într-un oraș de provincie.
Viața mea s-a reconfigurat în liniște. Simplă, lipsită de strălucire, dar liberă.
Lunile care au urmat au fost marcate de coșmaruri cu ochii lui albaștri și zâmbetul controlat. Mă trezeam brusc, cu imaginea cuțitului de la nuntă în fața minții. Dar treptat, rănile au început să se vindece.
Am reînvățat să trăiesc: să merg la piață fără teamă, să mă bucur de mirosul pâinii și de râsetele din parc.
Apoi a sosit o scrisoare. Fără expeditor. Scrisă de mână.
„Oamenii nu scapă de mine, Maria. Ți-am spus că glazura era specială. Ce noroc că nu ai gustat. Mai există și alte prăjituri în lume…”
Simțeam că mă cutremur, dar nu am mai fugit.
Am dus scrisoarea ofițerului meu de legătură. Mi-au instalat protecție suplimentară, m-au înarmat și m-au instruit cum să reacționez. Nu mai eram neputincioasă.
Într-o seară, când ieșeam de la școală, am văzut o siluetă urmărindu-mi pașii. De data aceasta, m-am întors, l-am privit și am scos telefonul. Silueta s-a retras.
A doua zi, agenții au interceptat un apel. Dario încerca să părăsească țara. A fost prins la vama Nădlac, ascuns într-un compartiment al unei cisterne. Avea asupra lui pașapoarte false, droguri și o listă pe care se afla și numele meu.
A fost extrădat în Italia. Procesul a atras atenția presei. Am depus mărturie prin videoconferință, cu identitatea protejată. Sorina a fost și ea martor-cheie. După ani de fugă, frică și tăcere, adevărul a ieșit la iveală.
A fost condamnat pe viață.
În fiecare an, în ziua în care ar fi trebuit să fie nunta mea, eu și Sorina ne întâlnim și mâncăm tort. De ciocolată, simplu, fără ornamente.
Și râdem.
Pentru că uneori, dărâmarea unui tort înseamnă salvarea propriei vieți, iar fuga poate deveni primul pas către libertate.
Notă: Text narativ ficțional, destinat exclusiv lecturii, fără legătură cu persoane sau situații reale.