Eram însărcinată în luna a opta când mă aflam într-un tramvai aglomerat. La un moment dat, a urcat o femeie care ținea în brațe un copil și o geantă voluminoasă. Se vedea clar cât era de obosită. Pentru că nimeni nu s-a oferit să îi lase locul, m-am ridicat și i l-am cedat eu.
M-a privit într-un fel greu de interpretat. Când a coborât, a strecurat în geanta mea un obiect umed. Am simțit un val de neliniște în clipa în care l-am atins. Mi-am retras mâna instinctiv, cu un nod în stomac, apoi am început să caut cu grijă, cu vârful degetelor, încercând să înțeleg ce a lăsat acolo. Era ceva rece și moale. Mă uitam în jur, dar tramvaiul continua să se legene pe șine, iar oamenii erau absorbiți de telefoane, ca și cum nimic neobișnuit nu s-ar fi petrecut.
Am tras fermoarul și am scos obiectul. Era un pachet înfășurat într-o cârpă umedă, cu miros puternic de oțet și un iz vag de mucegai. Am privit din nou în jur, dar nimeni nu părea atent. Am desfăcut materialul și am descoperit un portofel vechi, deteriorat, pe care era lipită o fotografie umedă. În imagine se afla aceeași femeie din tramvai, alături de copil. Sub fotografie era scris cu un pix tremurat: „Ajută-l pe Andrei. E tot ce mai am.”
Mi-a înghețat sângele. Cine era Andrei și de ce mi-a lăsat mie acest mesaj? Am coborât la prima stație, tremurând, încercând să-mi revin. M-am așezat pe o bancă și am verificat portofelul. Nu conținea acte, ci doar o bancnotă de 10 lei, o cruciuliță prinsă cu o sfoară și o hârtie mototolită cu o adresă dintr-un cartier aflat la marginea Bucureștiului.
Rațiunea îmi spunea să mă opresc, mai ales în stadiul avansat al sarcinii, însă o altă parte din mine simțea nevoia să afle ce se întâmplă. Am sunat-o pe sora mea, Mirela, care locuia aproape. După ce i-am povestit, a venit imediat.
„Nu mergi singură”, mi-a spus hotărât. „Luăm un taxi și vedem despre ce este vorba.”
Pe drum am tăcut amândouă. Simțeam oboseala sarcinii, dar aveam impresia că fac un gest important. La adresă am găsit o casă deteriorată, cu gardul ruginit și poarta întredeschisă. Am bătut în poartă fără să răspundă nimeni, apoi am intrat în curte și am ciocănit la ușă.
„Este cineva acolo?”, am întrebat.
O voce foarte slabă a răspuns: „Intrați… dacă ați venit de la mama…”
M-am uitat la Mirela și am deschis. Mirosul de mucegai și lemn degradat era puternic. Într-o cameră mică, un copil de aproximativ opt ani stătea pe un pat vechi, acoperit cu o pătură subțire. Când m-a văzut, privirea i s-a luminat.
„Mama a zis că o să vină cineva… că ești bună și că mă vei ajuta.”
Am rămas fără cuvinte. Camera era aproape goală, iar într-o farfurie era doar o bucată de pâine uscată.
„Unde este mama ta?”, am reușit să întreb.
„Nu știu… A plecat să caute ajutor. A spus că dacă nu mai vine, o să vină îngerul. Tu ești îngerul?”
Lacrimile m-au copleșit. Mirela era și ea fără reacție.
„Nu sunt un înger”, i-am spus. „Dar te voi ajuta, Andrei. Îți promit.”
În aceeași seară l-am luat acasă, în ciuda protestelor mamei mele, care nu înțelegea de ce am adus un copil necunoscut în perioada în care sarcina era atât de avansată.
„Îl vei duce înapoi? E un străin! Nu știi nimic despre el!”, m-a certat ea.
„Este un copil, mamă. Și dacă nu îl ajutăm noi, cine o va face?”
A doua zi am contactat autoritățile. Mi s-a spus că femeia nu figura ca dispărută și că băiatul nu era înregistrat în nicio bază de date. Mi-au propus să îl ducă într-un centru, dar Andrei s-a speriat și s-a agățat de mine.
„Nu vreau să merg cu ei! Ai zis că mă ajuți! Nu mă lăsa!”
L-am strâns în brațe și am simțit cum tensiunea îmi contractă burta. În acel moment am luat o decizie.
„Nu îl dau nimănui. Va rămâne cu mine. Dacă mama lui se întoarce, cu atât mai bine. Dacă nu, voi fi pentru el ceea ce are nevoie.”
A urmat o perioadă lungă de demersuri: dosare, anchete sociale, vizite oficiale. Între timp, l-am dus la medic, i-am făcut analize, i-am cumpărat haine și jucării și am încercat să îi reconstruiesc copilăria.
În ziua în care am născut-o pe fiica mea, Andrei era lângă pat, ținându-mă de mână.
„Ești mama mea acum?”, m-a întrebat în șoaptă, privind nou-născuta.
„Sunt ceea ce ai nevoie să fiu”, i-am răspuns.
Anii au trecut. Nicio veste despre femeia din tramvai. Am pus fotografia ei într-o ramă, în camera lui Andrei. Nu a uitat-o, dar a învățat să își iubească sora, iar noi am devenit o familie în adevăratul sens al cuvântului.
Privind în urmă, îmi dau seama că momentul aparent banal din tramvai a schimbat două destine. Întreaga mea viață s-a deschis către un copil care avea nevoie de protecție, iar el a primit o casă și o mamă când nu se mai aștepta. Uneori, sprijinul nu vine din cer. Uneori, urcă într-un mijloc de transport, obosit și împovărat, sperând că cineva va vedea dincolo de aparențe.
Pentru mine, Andrei nu a fost o povară, ci darul neașteptat care m-a învățat că familia se poate naște și din alegeri, nu doar din legături de sânge.