Au trecut două decenii. Fetele, cândva copile desculțe, deveniseră femei sigure pe ele, purtând uniforma albă, cămașa rigidă și epoletul care le dădea autoritate și demnitate. Când au apărut în fața tatălui lor, acesta nu le-a recunoscut imediat. Privirea lui obosită s-a agățat de siluetele lor câteva clipe, ca și cum ar încerca să înțeleagă dacă vede realitate sau o amintire.
Abia vocea uneia dintre fiice i-a străpuns neîncrederea: „Tată, am reușit. Hai cu noi.”
Bătrânul și-a dus mâna la piept. Era slăbit, cu spatele încovoiat, dar în clipa aceea părea să întinerească. Pașii lui greoi au devenit surprinzător de ușori, iar inima îi bătea cu o forță pe care nu o mai simțise de ani întregi. În fața lui se afla visul pentru care muncise toată viața.
Avionul pe care îl privise mereu de dincolo de gard îl aștepta acum cu ușa deschisă. Când a urcat la bord, amintirile au năvălit peste el: serile friguroase în care își învăța fetele să scrie, zilele în care mâncarea abia ajungea, ironiile sătenilor, nevoile, umilințele tăcute. Toate acestea se topeau în acea clipă, la fel ca zăpada sub soarele de primăvară.
Zborul a început lin. Prin hublou, tot ceea ce fusese viața lui se îndepărta: satul modest, coliba de lut, potecile prăfuite. În față se întindea doar cerul.
„Tată, ți-ai dorit dintotdeauna să vezi lumea. Acum noi îți împlinim dorința”, i-au spus fiicele, cu o duioșie pe care el o simțea mai puternic decât orice cuvânt.
Lacrimile i-au curs încet, fără să le ascundă. Înțelesese atunci că cea mai grea parte nu fusese sacrificiul în sine, ci răbdarea de a continua să creadă atunci când nu părea să existe nicio speranță.
La altitudinea de croazieră, una dintre fete i-a așezat mâna pe manșa avionului. „Condu tu acum, măcar puțin.” Bătrânul a simțit vibrația aparatului și forța zborului și, cu ochii închiși, i s-a părut că întreg universul i se așază în suflet.
În cultura românească există un cuvânt greu: jertfă. Așa trăise el — asemenea țăranului care își vinde singura vacă pentru ca fiul să ajungă la școală, care își rupe din puținul lui ca să-i fie copilului mai bine. O jertfă mută, dar înrădăcinată în dragoste.
Când avionul a aterizat într-o capitală luminoasă, bătrânul a rămas fără cuvinte. Clădiri înalte, lumini puternice, mașini care se mișcau ca niște stele călătoare. Fiicele l-au condus într-un hotel elegant.
„Aici vei locui de acum înainte, tată. Visurile tale sunt împlinite.”
El a dat încet din cap, copleșit. „Nu am nevoie de nimic. Vreau doar să vă știu fericite. Dacă v-am crescut oameni, eu mi-am câștigat totul.”
În noaptea aceea, a dormit liniștit, pentru prima dată după zeci de ani, pe o pernă moale ca norii.
Dimineața, când lumina a intrat în cameră, bătrânul a zâmbit. Nu mai era doar un om sărac dintr-un sat uitat de lume. Era un tată care își împlinise menirea. A ridicat privirea către cer și a șoptit: „Îți mulțumesc, Doamne. Visurile nu mor.”
Povestea lui nu a rămas doar în familie. A devenit un simbol pentru toți cei care cred că educația, speranța și dragostea au puterea de a schimba un destin. Iar în satul de unde plecase, copiii priveau acum avioanele cu altă inimă: știau că orice vis, oricât de îndrăzneț, poate deveni realitate.