La celălalt capăt al firului s-a așternut o lungă tăcere, de parcă timpul însuși ar fi făcut o pauză. Apoi, o voce gravă și caldă, pe care nu o mai auzisem de zeci de ani, a murmurat încet:
„Sofia?… Tu ești?”
Mi-au cedat genunchii. Am apucat marginea patului ca și cum o singură respirație m-ar fi putut doborî.
„Da… eu sunt.”
Vocea lui Mircea – prietenul cel mai apropiat al lui Ilie și, odinioară, singurul bărbat care mă privise altfel decât ca pe o femeie împovărată de necazuri – s-a înăsprit de îngrijorare.
„Ce s-a întâmplat? Ai pățit ceva?”
Am închis ochii. Simțeam cum anii trăiți cu prea multă tăcere se desprind din mine, unul câte unul. Nu era vreme pentru explicații lungi, dar aveam nevoie de ajutor. Ajutor limpede, direct, fără întrebări inutile.
„Mircea… mi-au luat casa. Fata mea. Și ginerele. Tot.”
Și iarăși liniște. De data aceasta, o liniște grea, apăsătoare.
„Unde ești acum?”
„În camera mea… deocamdată.”
„Nu mi-ai cerut nimic niciodată,” a spus el încet. „Dar astăzi… vin. Am nevoie de două ore.”
Două ore. Atât.
Am închis telefonul și, pentru prima oară după mulți ani, am simțit că nu mai sunt cu totul singură. M-am ridicat, m-am stropit cu apă rece pe față și am privit în oglinda crăpată din colț. O femeie obosită, dar încă în picioare, se uita înapoi.
Din bucătărie se auzea râsul Andreei și vocea ascuțită a lui George. Discutau despre noii clienți și despre cât urma să coste „pachetul weekend rustic premium”. Mă durea să o aud pe fiica mea vorbind cu atâta indiferență, ca o străină.
Două ore. Trebuia să rezist atât.
Mi-am luat haina veche, aceeași pe care o purtasem când o născusem pe Andreea, și am coborât scările calm. Când am trecut prin dreptul bucătăriei, Andreea m-a zărit.
„Încă ești aici?” a întrebat, cu tonul cuiva care gonește un animal nepoftit. „Ți-am spus că pleci.”
„Plec,” am spus liniștită. „Aștept un transport.”
George a ridicat sprâncenele. „Transport? Mama, nu te mai stresa, te ducem noi unde trebuie.”
„Nu e nevoie.”
M-am dus pe terasa din spate, lângă grajd. Caii îmi simțeau întotdeauna frământarea. Stea și-a scos capul pe fereastra boxei și a mormăit molcom. M-am apropiat și i-am atins fruntea.
„Te-au hrănit cum trebuie?” am întrebat în șoaptă. Mirosul de fân umed m-a dus înapoi în anii în care Andreea își făcea temele rezemată de Stea, cu lumina slabă din grajd.
Timpul s-a mișcat greu, ca un animal rănit. Apoi, la poartă, am auzit motorul unei mașini vechi. Am sărit în picioare.
O Dacie albastră, bătrână, s-a oprit în față. Mircea a coborât: încă înalt, încă având privirea aceea fermă, a unui om care nu mai risipește nimic.
Andreea a ieșit din casă furioasă.
„Cine e omul ăsta?”
M-am uitat la Mircea și am simțit, pentru prima dată, că nu mai trebuie să mă ascund sau să mă micșorez pentru nimeni.
„Cel care a venit după mine.”
Mircea s-a apropiat calm. „Bună ziua. Eu sunt persoana care o va lua pe mama dumneavoastră de aici.”
George s-a ridicat în picioare, iritat.
„Nu pleacă nicăieri până nu—”
„Nu tu decizi,” i-a răspuns Mircea, cu o voce joasă pe care și câinii ar fi ascultat-o fără ezitare.
Andreea a vrut să spună ceva, dar eu am ridicat o mână.
„Atât. Am semnat, cu ani în urmă, niște hârtii. Știu că nu mai am niciun drept asupra casei. Dar sufletul meu… nu vi-l dau.”
Mircea mi-a luat valiza – ușoară, cât o viață trăită în sacrificiu – și m-a condus spre mașină. M-am urcat și am privit pentru ultima oară locul care-mi înghițise tinerețea.
„Sofia,” a spus Mircea, punând contactul, „de azi înainte nu mai duci povara singură.”
Când poarta s-a închis în urma noastră, ceva din mine s-a sfărâmat, dar altceva s-a reașezat la loc. Nu știam unde urma să ajung, nici cum aveam să o iau de la capăt, însă într-un singur lucru eram sigură:
Plecarea mea nu era o renunțare.
Era un început.
Și, uneori, cele mai luminoase începuturi apar după o viață în care ai ajuns să crezi că nu mai ai nicio șansă.
⸻
Notă privind conținutul:
Această poveste este inspirată din situații și persoane reale, însă a fost transformată în ficțiune în scop narativ. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitățile și pentru a susține construcția literară. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente autentice este pur accidentală. Autorul și editorul nu garantează acuratețea faptelor prezentate și nu își asumă responsabilitatea pentru eventuale interpretări. Textul este oferit ca material literar, fără pretenția de relatare factuală.