Daniela rămase în pragul salonului, incapabilă să înainteze. Mâinile îi tremurau, ca și cum frigul ar fi pătruns adânc în ea. Nu știa dacă să intre, să se retragă sau să izbucnească în plâns. Doctorul Andrei îi făcu un semn discret, invitând-o să se apropie, iar ea, parcă prinse într-un vis greu, păși încet spre patul bătrânului.
Motanul o privi pentru o clipă. Ochii lui, galbeni și pătrunzători, transmiteau o ciudată luciditate, de parcă înțelegea exact ce se petrecea. Apoi își rezemă din nou capul de pieptul lui Gheorghe și continuă să toarcă, insistent, aproape ca o acțiune deliberată.
— Doamnă Daniela, spuse doctorul în șoaptă, se întâmplă ceva cu tatăl dumneavoastră. Iar în acest moment nu am o explicație.
Daniela își duse mâna la gură.
— Nu înțeleg… Trei luni în care nu a făcut niciun gest…
— Știu, răspunse Andrei. Dar lacrima aceea este un semn. Unul pe care nu îl putem ignora.
Motanul scoase un mieunat scurt, de parcă ar fi confirmat spusele medicului.
Privirea Danielei se opri asupra feței tatălui ei. Trăsăturile lui păreau mai relaxate, mai omenești, nu la fel de înțepenite ca în ultimele luni. În adâncul sufletului, simți pentru prima dată o fisură în zidul de resentimente adunate ani la rând.
— Tată… dacă mă auzi… sunt lângă tine, șopti ea.
Nu aștepta nicio reacție. Totuși, o mișcare abia perceptibilă îi atrase atenția. Un deget se mișcase. Foarte ușor, aproape invizibil, dar se mișcase.
— Ați văzut?! exclamă asistenta, acoperindu-și gura cu palma.
Doctorul Andrei se apropie imediat, vizibil tulburat.
— Domnule Munteanu, dacă mă auziți, strângeți degetul. Orice gest este important.
Motanul torcea tot mai puternic, ca un mic motor în funcțiune. Inima Danielei bătea dureros de repede. Mirosul puternic de dezinfectant, lumina rece și liniștea coridorului se amestecau cu frica și speranța care îi urcau în piept.
Și atunci se întâmplă minunea.
De această dată, mișcarea a fost clară. Mâna lui Gheorghe a tresărit, scurt, dar suficient încât să lase pe toată lumea fără cuvinte.
— Este o reacție voluntară, murmură Andrei. Este… incredibil.
Lacrimile izbucniră din ochii Danielei. Toate amintirile o năpădiră: certurile, tăcerile, ușa trântită, privirile grele. Iar acum, în fața ei, pentru prima dată după trei luni, tatăl ei mișcase un deget.
— Te rog, tată… întoarce-te la mine…
Motanul își atinse cu lăbuța mâna bărbatului și scoase un mieunat prelung, aproape un apel. Apoi pleoapele lui Gheorghe se mișcară. O dată. Apoi din nou, mai hotărât, asemenea cuiva chemat dintr-un întuneric adânc.
— Domnule Munteanu, sunt doctorul Grigoraș. Dacă mă auziți, încercați să deschideți ochii.
Timpul părea suspendat. Daniela își ținea respirația. Asistenta își făcuse semnul crucii de trei ori. Doctorul urmărea cu o intensitate aproape dureroasă.
Apoi, două fante înguste de lumină se deschiseră. Ochii lui Gheorghe. Vii. Conștienți.
— Doamne… murmură Daniela. Tată…
Bătrânul clipi de câteva ori și privea în jur, încercând să înțeleagă locul în care se află. Apoi ochii i se opriră asupra fiicei sale, care plângea necontrolat.
— Da… ni… ela, rosti el, cu efort.
Un singur cuvânt. Dar pentru ea era tot ceea ce își dorise de ani întregi.
Daniela îi luă mâna și o strânse cu putere.
— Sunt aici, tată. Nu te mai las. Nu mai plec.
Doctorul își trecu mâna pe față, uluit, dar zâmbind.
— Este, fără îndoială, un miracol, spuse el. Nu pot explica, dar e real.
Motanul, firav și aparent obișnuit cu necunoscutul, sări de pe pat și se așeză la picioarele bătrânului, ca și cum rolul său fusese îndeplinit. Își aranja blana liniștit, ca și când trezirea unui om din comă nu ar fi fost nimic ieșit din comun.
— Ce facem cu el? întrebă Daniela. Cine este? De unde a venit?
Andrei ridică din umeri, încă zâmbind.
— Este posibil să nu aflăm niciodată. Și poate că nici nu este nevoie.
Cu voce fragilă, Gheorghe adăugă:
— Lă… sați-l… aici…
Daniela izbucni într-un râs plin de lacrimi.
— Bine, tată. Rămâne cu tine.
În acea noapte, salonul 312 nu mai era un loc al tăcerii și al durerii. Devenise un spațiu al revenirilor, al iertării și al miracolelor neașteptate.
Iar motanul, rătăcit, slăbit și fără stăpân, devenise fără să știe eroul unei povești pe care nimeni nu avea să o uite. Uneori, miracolele nu vin din laboratoare sau din tehnologie. Uneori vin sub forma unei creaturi mici, cu blană, mustăți și o inimă caldă, care ajunge exact acolo unde este nevoie de ea.
Exact acest lucru se petrecuse în acea noapte.
Notă: Acest text este o lucrare narativă de ficțiune și are exclusiv rol literar.