Când am rămas însărcinată, comportamentul soacrei mele, Doina, a devenit tot mai intruziv, de parcă ea ar fi fost persoana care urma să aducă pe lume copilul. A stabilit tema petrecerii de baby shower înainte ca eu să aflu sexul bebelușului, își spunea singură Glamama și folosea constant expresia copilul nostru.
Am ignorat aceste gesturi până în ziua petrecerii. Atmosfera era impecabilă: decor albastru, gustări pregătite cu grijă și un tort impunător. La un moment dat, Doina s-a ridicat și, cu o linguriță lovită de marginea paharului, a cerut atenția tuturor. Fără să mă privească, a anunțat cu satisfacție că se hotărâse asupra numelui copilului. A spus că bebelușul urma să se numească Călin, în memoria primei ei iubiri, un bărbat pe care l-a descris ca fiind cel mai important din viața ei. Spunea că astfel ar păstra mereu o parte din el aproape.
Toți invitații au amuțit. I-am răspuns ferm că nu avea dreptul să decidă numele copilului meu, iar în acel moment Doina a replicat că fără ea nu ar fi existat nici măcar un copil care să poarte un nume. În timp ce toți cei prezenți priveau încurcați, am refuzat din nou. Ea m-a privit fix, apoi a afișat un zâmbet rece și a murmurat că într-o zi voi regreta atitudinea mea.
A urmat un gest teatral. S-a prefăcut că se împiedică și a răsturnat pe podea tortul scump, afirmând cu o aparentă inocență că universul nu susține decizia mea. Am plecat acasă și am plâns toată noaptea în mașină. Dimineața următoare am primit un mesaj în care îmi sugera că numele unui copil influențează destinul, insinuând încă o dată că ea ar trebui să decidă.
Atunci am înțeles că nu se va opri. Am sunat-o și i-am spus pe un ton cald că poate am reacționat exagerat și că poate ar trebui să aleagă chiar ea numele. Entuziasmul ei a fost imediat. În acel moment i-am comunicat că există o singură condiție: să poarte și ea același nume, oficial, prin actele proprii. A urmat o pauză lungă, urmată de bâlbâieli și încercări de a schimba subiectul. Câteva zile mai târziu, mi-a trimis un mesaj scurt în care îmi comunica faptul că este mai bine să alegem noi numele copilului, întrucât acesta aparține, în mod firesc, părinților.
La botez, Doina a venit discret îmbrăcată și nu a menționat nimic despre nume. Când preotul a rostit numele Vlad Mihai, am văzut cum zâmbetul ei s-a încordat vizibil. M-am apropiat de ea și i-am spus în șoaptă că Vlad este numele primului meu iubit, un bărbat pe care l-am apreciat foarte mult. Doina a rămas fără cuvinte. Am ridicat paharul, simțind pentru prima dată că liniștea, controlul și decizia finală îmi aparțineau.