Când Alexandru a închis ușa dormitorului, a rostit în șoaptă:
„Matilda… înainte ca această seară să meargă în orice direcție, trebuie să știi adevărul: nu ai fost aleasă la întâmplare. Te-am urmărit din umbră luni la rând. Am simțit din prima clipă că ești diferită. Nu doar pentru frumusețea ta, deși o ai, ci pentru liniștea din privirea ta, o liniște pe care nu am mai întâlnit-o de când eram copil. Nu te-am cumpărat ca pe un obiect. Te-am ales… fiindcă te-am dorit cu adevărat.”
Cuvintele lui au căzut peste Matilda ca o ploaie blândă după o perioadă lungă de secetă. Nu știa dacă să se teamă sau să simtă o formă ciudată de protecție.
Rămăsese în picioare, cu mâinile tremurând, cu rochia parcă îngreunată de emoții, în mijlocul unei camere care nu era a ei, în fața unui bărbat pe care nu-l cunoștea, dar care, surprinzător, nu părea să aibă nicio intenție de a o atinge.
Alexandru nu a făcut niciun gest impulsiv. A zâmbit trist și s-a îndepărtat, lăsându-i spațiu.
„Poți dormi aici”, a spus, arătând spre patul mare, perfect aranjat. „Eu voi sta în camera alăturată. Nu ai de ce să te temi de mine, Matilda. Singurul lucru pe care vreau să ți-l ofer este ceva ce mie mi-a lipsit mereu: libertatea de a alege.”
Libertatea de a alege. Un cuvânt pe care Matilda nici nu știa cum să-l simtă, crescând într-o viață în care hotărârile erau luate întotdeauna de alții.
Iar acum, când crezuse că și ultima fărâmă de voință i s-a luat, bărbatul acesta tăcut îi întindea, neașteptat, ceva ce nu mai primise: respect.
A adormit greu, cu obrajii uscați de lacrimi și cu un val de întrebări în suflet.
Dimineața, camera mirosea a pâine caldă. Era prima surpriză: Alexandru gătea singur, neavând servitori.
A doua surpriză a fost felul lui de a se purta — nu ca și cum ar fi „cumpărat-o”, ci ca pe un om căruia îi acorda timp să respire.
Nu o atingea, nu o presa, nu o certa. Îi dădea timp să își regăsească ritmul.
Zilele treceau lin, iar Matilda începuse să cunoască fiecare colț al casei: biblioteca vastă, grădina, atelierul de pictură pe care Alexandru îl ținea închis, dar pe care într-o zi ploioasă a decis să i-l arate.
Acolo a descoperit ceva ce i-a schimbat imaginea despre el: pereții erau acoperiți cu portrete de femei, sute de chipuri, toate purtând aceeași tristețe.
„Cine sunt ele?” a întrebat Matilda.
„Femeile pe care le-am pierdut. Mama. Sora. Iubita pe care n-am reușit s-o salvez.”
Pentru prima dată, Matilda a simțit că între ei se formează un fir delicat de încredere.
Serile au devenit mai liniștite, iar cei doi au început, timid, să vorbească și să râdă.
Matilda îi povestea despre copilăria ei, despre visuri pe care nu îndrăznise niciodată să le rostească, iar Alexandru despre anii petrecuți la conac, despre moartea părinților și despre mătușa distantă care îl crescuse.
Erau două suflete singuratice care învățau, pas cu pas, să meargă mai departe.
Într-o seară de toamnă, Matilda i-a luat mâna pentru prima dată, nu din datorie, ci dintr-o dorință sinceră.
„Nu mai trebuie să dormi în camera cealaltă”, i-a șoptit.
Alexandru și-a lipit fruntea de a ei și a rămas nemișcat câteva minute. Așa a început povestea lor.
Anii următori nu au fost lipsiți de provocări, iar oamenii din sat au judecat-o pe Matilda.
Unele femei o priveau cu invidie, altele cu milă, dar niciuna nu cunoștea adevărul: nu fusese o vânzare, ci o șansă.
A învățat să citească, să scrie, să picteze. Alexandru îi era profesor răbdător și îi deschidea universul cu gesturi mici și sincere.
Îi aducea cărți, o conducea la teatru și în oraș, iar încetul cu încetul a devenit pentru ea sprijinul pe care nu îl avusese niciodată: tată, frate și, în final, bărbatul pe care l-a iubit.
Când mama ei s-a îmbolnăvit, Alexandru a chemat medicul din Piatra Neamț și a acoperit toate cheltuielile.
A reconstruit casa familiei Matildei, le-a cumpărat animale și a finanțat școala fraților ei, schimbând destinul întregii familii.
Atunci, tatăl ei a venit într-o zi la poarta conacului, în genunchi, cerând iertare.
Matilda nu a putut să-l urască, dar nici nu a putut să-l îmbrățișeze. A ales calea demnității.
I-a dat pâine și apă și i-a spus simplu:
„Am fost vândută, tată, dar am ajuns liberă.”
Când Matilda a rămas însărcinată, Alexandru a plâns de recunoștință, convins că viața îi acordă o ultimă șansă.
La 50 de ani, nu se mai aștepta să aibă o familie, însă fetița lor, Ana, a venit pe lume într-o dimineață senină de vară.
Păsările cântau în livadă în timp ce se năștea copilul care avea să le lumineze viitorul.
Sătenii nu au înțeles niciodată pe deplin povestea lor, considerând-o neobișnuită sau greu de acceptat.
Oamenii credeau că dragostea trebuie să înceapă cu pasiune bruscă, însă Matilda și Alexandru știau altceva.
Dragostea lor s-a născut din răbdare, bunătate și timp.
Când, după mulți ani, Alexandru a murit liniștit într-un fotoliu vechi din bibliotecă, cu o carte în mână și portretul Anei lângă el, Matilda nu a izbucnit în plâns.
I-a zâmbit printre lacrimi și i-a spus:
„Ai fost cea mai frumoasă întâmplare din viața mea.”
Apoi a mers în atelierul lui, acolo unde atâtea chipuri triste o priveau de pe pânze, și a pus pe șevalet o pânză nouă.
Pentru prima dată, Matilda nu a pictat durere sau pierdere, ci speranță.
Pentru că, dintr-o căsătorie aranjată și un destin scris de alții, ea învățase că uneori cea mai luminoasă poveste se naște din întuneric.
Parteneri
