În clipa în care materialul rochiei cedează și se rupe, totul în jur devine un zgomot surd, ca un vuiet continuu. Muzica se oprește brusc, oamenii fac instinctiv câțiva pași în spate, iar eu rămân singură în mijlocul ringului, cu umerii descoperiți, încercând să-mi strâng la piept bucata de stofă sfâșiată. Victoria izbucnește într-un țipăt, Isabela scapă o înjură, iar privirile tuturor se adună asupra mea ca niște lame ascuțite.
Atunci îl privesc încă o dată pe Călin.
Se uită în altă parte. Nu îndrăznește să-mi întâlnească privirea. Nu vine spre mine. Nu mă acoperă. Nu mă protejează.
În mine se frânge definitiv ceva.
Cu mâinile tremurând, îmi recuperez telefonul din poșeta căzută pe podea și îl strâng cu putere. O fixez pe Victoria și rostesc, cu o voce care pare desprinsă de mine însămi:
„Bine. Îl sun.”
Isabela mă privește încruntat.
„Pe cine?”
„Pe cel care știe adevărul.”
Sun. Mi se răspunde în doar câteva secunde.
„Da, Elena. Spune-mi.”
„Activează tot.”
La capătul firului urmează o liniște apăsătoare, ca un avertisment.
„Ești sigură?”
Privesc mulțimea: aproape două sute de oameni, o familie unită doar în aparență, pregătită să mă acuze fără ezitare. O rochie ruptă. O viață spulberată într-o clipă.
„Sunt sigură”, șoptesc.
„În regulă. Pornește procedura. Patruzeci de minute.”
Închid apelul și ridic privirea spre Victoria, care râde cu o ironie forțată.
„Ce procedură? Ce invenții mai scoți acum?”
Dar în vocea ei se simte nesiguranța. Știe și ea că ceva nu este în regulă.
Eu mă așez, calmă, pe scaunul cel mai apropiat, trăgând peste mine o față de masă ruptă de pe o masă din apropiere. Îi privesc atent pe toți. Nu mai fug. Nu mai plâng. Doar aștept.
Minutele trec greu, întinse ca un fir prea întins.
Șoapte. Telefoane făcute pe ascuns. Oameni care schimbă priviri tensionate.
În cele din urmă, Călin se apropie și încearcă să-mi ia mâna.
„Elena… putem discuta?”
Îmi trag palma.
„Ai fost prezent. Și ai tăcut.”
Privirea lui se pierde. Nu mai are nicio explicație.
Iar la fix 40 de minute de la apel, totul se schimbă.
Luminile din salon se sting simultan. Se ridică un murmur îngrijorat. Victoria se agită:
„Robert, verifică siguranțele!”
Însă nu este o simplă pană.
În întuneric se aude un țiuit constant, ca al unui sistem care se pune în funcțiune. Apoi, pe peretele mare din capătul încăperii, proiectoarele pornesc.
Pe ecran apare un folder negru, masiv, cu titlul:
„FAMILIA MUNTEANU — DOSAR COMPLET”
Mulțimea se înfioară.
„Ce înseamnă asta?”, strigă Victoria.
Isabela se albește. Robert murmura înjurături.
Eu rămân pe loc.
Primul fișier se deschide. Un videoclip.
Victoria apare în dressingul ei. Se privește în oglindă, scoate necklace-ul roz, îl așază în cutie cu un gest aparent atent… apoi verifică dacă este singură, îl ia înapoi, îl strecoară în buzunarul halatului și spune încet:
„Să vedem dacă mica impostoră poate justifica dispariția…”
Sala reacționează cu uimire.
Victoria paralizează. Nu reușește să vorbească.
Isabela încearcă să se retragă, dar al doilea clip începe imediat: ea, căutând prin dressing și mutând obiecte pentru a simula o falsă disordine.
Panică. Rumoare. Unii filmează, alții comentează în șoaptă.
Eu rămân tăcută.
Urmează apoi:
– înregistrări ale Victoriei și Isabelei complotând împotriva mea;
– mesaje ale Isabelei în care cere „să o prindem pe Elena asupra faptului”;
– imagini cu Victoria scoțând obiecte din seif și ascunzându-le strategic.
Călin asistă la tot, cu privirea în pământ.
La final, luminile se aprind brusc.
Se lasă o tăcere completă. Victoria abia se mai ține pe picioare, Isabela tremură.
Mă ridic.
„Apelul de mai devreme”, spun răspicat, „a fost către specialistul care a instalat toate sistemele de securitate din această casă. Inclusiv în dressingul dumneavoastră. L-ați angajat acum trei luni. Eu nu am uitat.”
Victoria încearcă să vorbească, dar nu găsește cuvinte.
„Nu am făcut nimic altceva”, continui, „decât să cer activarea înregistrărilor de rezervă. Pentru situații neprevăzute.”
Mulțimea începe să discute în șoaptă. Oamenii se îndepărtează. Unii dezaprobă. Reputația familiei Munteanu se prăbușește sub ochii lor.
Robert vine spre mine, încercând să-și recapete controlul.
„Elena… putem rezolva—”
„Nu mai am nimic de rezolvat.”
Îl privesc pe Călin, bărbatul căruia i-am oferit ani din viața mea. Cel care, în cel mai vulnerabil moment al meu, nu a intervenit.
„Știi ce mă rănește cel mai mult?”, întreb.
El pare să nici nu respire.
„Că nu ai rostit măcar un singur cuvânt. Niciunul.”
Apoi închei:
„Cer divorțul.”
Victoria țipă, Isabela își acoperă fața, Robert își duce palmele la tâmple, iar Călin pășește înapoi ca și cum l-aș fi lovit.
Nu mai adaug nimic.
Părăsesc conacul Munteanu cu spatele drept, simțind cum recuperez, pas cu pas, părți din mine pe care nu credeam că le voi mai regăsi.
Afară, aerul rece îmi atinge pielea zgâriată, dar pentru prima dată după multă vreme… respir ușor.
Telefonul sună. Răspund.
„Elena?”
„Da.”
„Totul s-a desfășurat exact cum ai cerut.”
Zâmbesc în întuneric.
„Mulțumesc. Începem mâine demersurile legale.”
„Vrei să contactez și presa?”
Privesc spre noapte.
„Nu. Adevărul își va face singur treaba.”
Închid ochii și mă las învăluită de o liniște nouă, una care vine din eliberare, nu din tăcere.
Și în acea liniște, știu fără îndoială:
Acesta este începutul vieții mele adevărate.
⸻
Nota: Acest text este o operă de ficțiune.
Parteneri
