Telefonul continuă să vibreze pe ecran, cerându-mi răspunsuri, însă eu rămân pe scaunul de lângă patul lui Andrei și privesc liniștea cu care respiră. Un tub subțire, prins cu leucoplast de piept, îi urmărește respirația fragilă, ca a unei păsări scăpate dintr-o furtună. Îi trec degetele prin părul umed de febră și simt cum se risipește încet presiunea ultimelor zile. Este în viață. Acesta este singurul lucru care mai contează. Restul lumii poate să se prăbușească.
Telefonul vibrează din nou. Știu cine este. Vor explicații. Vor bani. Vor să-și reafirme controlul pe care l-au avut întotdeauna asupra mea. Dar în mine s-a rupt ceva și, în aceeași clipă, s-a format altceva: un sprijin interior care nu mai poate fi clătinat.
Ridic telefonul doar cât să citesc mesajul.
„Cum adică sunt ai tăi? Ce ai făcut?”
Răspund simplu: „Exact ce ai citit.”
Pun telefonul cu fața în jos și închid ochii. Mă cuprinde o liniște densă, una care apare atunci când renunți să te mai opui valului care te trage și înveți, în sfârșit, să plutești. Nu mai sunt copilul lor aflat în căutarea unei iubiri imposibile. Sunt doar mama lui Andrei.
Trec ore. Niciun membru al familiei mele nu apare la spital. Nici măcar din curiozitate. Absența lor mă doare, dar mă și eliberează. Adevărul este că nu am pierdut nimic; doar m-am desprins de ceva ce nu am avut niciodată: o familie adevărată.
A doua zi, în salon intră asistenta, o femeie cu o blândețe caldă în privire.
„Cum se simte copilul?”
Zâmbesc obosit. „Mai bine. Azi dimineață a deschis ochii și mi-a spus că îi este foame. Cred că e un semn bun.”
Ea aprobă, apoi adaugă o frază care mă tulbură profund:
„Am văzut mulți părinți în astfel de situații. Dar devotamentul cu care l-ați vegheat… e rar. Să nu mai permiteți niciodată să fiți tratată cu dispreț.”
Cuvintele ei simple, dar atât de adevărate, rămân cu mine. Poate că nu am primit părinții pe care îi meritam, însă am întâlnit oameni străini capabili să vadă în mine ceea ce ei nu au văzut niciodată.
După prânz, Andrei adoarme, iar eu ies câteva minute pe hol. În fața spitalului o găsesc pe Raluca. Sprijinită de perete, arată de parcă abia a ieșit dintr-o ședință foto: geacă albă, mulată, părul în bucle perfecte. Expresia ei nu trădează nicio urmă de interes pentru starea nepotului ei.
„Spune-mi că nu este adevărat”, izbucnește.
O privesc o clipă. În alte vremuri m-aș fi simțit vinovată, mi-aș fi cerut scuze. Nu astăzi.
„Este adevărat. Tot ce ai auzit. Nu mai aveți acces la bani. Nici la mine.”
Își dă ochii peste cap.
„Ești nebună? Vrei să distrugi familia? Tata a plâns!”
Un zâmbet amar îmi scapă. Dacă a plâns, a făcut-o pentru bani, nu pentru mine.
„Ce familie, Raluca? Eu am crezut în noi ca familie. Voi doar ați profitat.”
„Și? Tu ai mai mult decât noi. E normal să ne ajuți. Ești sora mai mare.”
„Nu este normal să fiți absenți când copilul meu este în operație, în timp ce tu îți alegi rochia de mireasă. Nu este normal să nu primesc nici măcar un mesaj. Nu este normal să fiu tratată ca un bancomat. S-a terminat.”
Aroganța ei se transformă într-o ofensivă directă:
„Mama zice că ai luat-o razna după divorț. Că te-ai umplut de frustrări și le verși pe noi.”
„Mama poate spune ce vrea. Eu știu adevărul. Și știu că nu veți mai primi niciun leu.”
Face un pas spre mine, furioasă.
„Banii sunt ai familiei! Tata i-a strâns din chirii. Tu doar i-ai administrat.”
„Tata i-a trecut pe numele meu acum șase ani, când era bolnav și îi era teamă că îi vei cheltui pe lucruri inutile. Eu am fost atunci lângă el. Tu erai la mare.”
Obrajii ei se înroșesc.
„A zis că sunt pentru familie.”
„A spus multe. Dar actele sunt clare. Sunt ai mei și îi folosesc pentru nevoile mele, nu pentru ale voastre.”
Raluca mă privește cu dispreț, apoi întoarce spatele.
„Bine. Să nu te aștepți să fii la nuntă.”
„Nu vin.”
Plecă trufașă, dar știu că în interior fierbe. Controlul le scapă.
Întorcându-mă în salon, liniștea aparatelor care bipăie mă cuprinde. Știu că am luat decizia corectă.
Seara primesc un mesaj de la tata.
„Te rog, hai acasă să vorbim.”
Simplu, rece, fără a întreba de Andrei.
„Nu”, îi răspund.
Apoi alt mesaj:
„Ești fiica mea.”
Pentru prima dată, cuvintele acestea nu mă mai ating.
„Nu ai fost tată pentru mine atunci când aveam nevoie. Nu vei fi nici acum.”
A doua zi, doctorul îmi spune că operația a reușit, dar recuperarea va fi lungă. În mine se eliberează un oftat adânc. Doar sănătatea lui Andrei contează.
Câteva ore mai târziu, mă sună un număr necunoscut. Este Marius, logodnicul Ralucăi.
„Trebuie să discutăm. Părinții tăi sunt afectați, Raluca plânge. Toți se întreabă ce s-a întâmplat.”
„Nu s-a întâmplat nimic. M-am trezit.”
Se străduiește să fie conciliant.
„Știu că e greu cu copilul bolnav, dar nu trebuie să rupi legătura cu familia. Toți greșim.”
„Când vine vorba de viața copilului meu? Când nu există empatie? Când sunt interesate doar de bani?”
Tace.
„Trebuie să ne gândim și la nuntă… la imagine.”
Râd scurt.
„Deci e vorba despre imagine.”
„Nu, e despre familie.”
„Familie este Andrei. Atât.”
După o pauză, continuă:
„Dacă nu vii la nuntă și păstrezi banii, părinții tăi vor rupe orice legătură cu tine.”
„Au făcut-o deja.”
Închid.
După două zile, Andrei este externat. În taxi, îmi pune capul pe umăr.
„Mami… ai plâns mult?”
„Da. Dar acum sunt bine, pentru că și tu ești bine.”
Ajungem acasă, într-un apartament modest, dar cald. Aici este liniștea noastră.
În weekend, soneria sună. Deschid ușa. Mama, tata și Raluca stau în fața mea.
„Am venit să discutăm”, spune mama. „În familie nu se fac asemenea lucruri.”
„Ce lucruri?”, întreb.
„Să ții banii pentru tine”, intervine tata.
„Sunt banii mei”, răspund.
Raluca ridică tonul:
„Nu exagera. I-ai administrat. Tata i-a strâns.”
Îi privesc calm.
„V-ați întrebat vreodată dacă eu am avut nevoie de voi?”
Mama ridică din umeri.
„Te-ai descurcat. Nu ne-ai cerut.”
„V-am cerut. Zilele trecute. Și unde erați?”
„Eram ocupați”, răspunde ea sec.
„Exact. Ocupați cu rochia de mireasă. Acum sunteți ocupați cu banii.”
Mama izbucnește:
„Ești egoistă. Te-ai schimbat.”
„M-am vindecat.”
Tata propune:
„Ne dai 10.000 acum și restul după nuntă. Închidem conflictul.”
Rămân nemișcată o clipă.
„Ați venit să negociați bani?”
„Așa funcționează familia”, răspunde el.
„Atunci nu am ce căuta într-o familie ca aceasta.”
Închid ușa.
Nu simt vinovăție. Doar liniște.
Noaptea, Andrei mă caută în pat.
„Mami… sunt aici.”
Îl iau în brațe. În el simt viitorul. Unul nou, în care nu voi mai fi prizoniera trecutului.
Trec săptămâni. Nunta Ralucăi se apropie. Văd o poză cu invitația. Nu simt nimic.
În ziua evenimentului, stau cu Andrei pe canapea, mâncăm floricele și ne uităm la desene. El râde cu toată ființa.
Seara primesc un mesaj de la tata.
„Nu știu dacă ai ales bine. Dar mi-e dor de tine.”
Răspund:
„Când îți va fi dor fără să te gândești la bani, putem vorbi.”
Nu mai scrie.
Trec luni. Andrei se recuperează, eu odată cu el. Viața își reia cursul.
Într-o zi, primesc un mesaj de la mama:
„Ne poți ierta vreodată?”
Scriu:
„Vă pot ierta. Dar nu mă mai întorc.”
Trimit mesajul și simt cum ultimul fir care mă mai lega de ei se rupe definitiv. Nu cu durere, ci cu eliberare.
În sfârșit, nu mai sunt copilul ignorat al părinților mei. Sunt mama unui copil pe care îl iubesc necondiționat.
Aceasta este singura familie care contează.
⸻
Nota: Acest text este o operă de ficțiune.
Parteneri
