Medicii au ajuns la concluzia că starea femeii nu mai permitea continuarea tratamentului de susținere a vieții. Unul dintre medici s-a apropiat de soțul ei și i-a explicat calm situația:
„Îmi pare rău, dar șansele ca soția dumneavoastră să se mai trezească sunt extrem de mici. Organismul este mult prea slăbit. Pentru a opri aparatele, este nevoie de acordul dumneavoastră.”
Bărbatul o privea în tăcere, încercând să-și stăpânească emoțiile.
„Domnule doctor… nu există nicio posibilitate? Măcar una? Poate ar trebui să mai așteptăm puțin”, a întrebat cu voce tremurată.
Medicul a clătinat din cap.
„Nu mai există evoluție pozitivă. Respirația este menținută exclusiv de suportul mecanic. Știu cât de dureros este, dar pentru ea continuarea ar însemna doar suferință. Este momentul să o lăsați să se odihnească.”
Pentru bărbat, cuvintele acestea au căzut ca o sentință. Își iubea soția profund, iar viața se schimbase complet după accident. Timp de aproape două luni îi fusese alături la spital — dormea în salon, îi vorbea, îi ținea mâna, sperând că într-o zi se va trezi și va reveni acasă, la familie.
Cei doi fii ai lor îl întrebau în fiecare zi:
„Tată, mama se va trezi? Va veni înapoi?”
El încerca să-și ascundă lacrimile și le răspundea blând:
„Sigur. Trebuie să avem speranță.”
Dar speranța se împuțina. În cele din urmă, a trebuit să semneze documentele necesare. Mâinile îi tremurau atât de tare încât cu greu ținea stiloul. Aparatele au fost oprite, iar semnalul prelung care s-a auzit în salon a umplut încăperea de o liniște apăsătoare.
Soțul i-a luat mâna, i-a atins degetele cu buzele și a șoptit:
„Te voi iubi întotdeauna. Ai fost cea mai bună soție și cea mai bună mamă. Odihnește-te în pace. Copiilor le voi povesti mereu cât de minunată ai fost.”
S-a aplecat să o sărute pe frunte. Atunci s-a oprit brusc. Privirea i s-a schimbat. Observase ceva neașteptat.
Femeia încă respira. La început foarte slab, aproape imperceptibil, apoi ceva mai profund. Plămânii ei se mișcau singuri, deși aparatele erau oprite de câteva minute.
„Nu este posibil…” a murmurat unul dintre medici.
Dar fenomenul era real. Femeia își reluase respirația spontană. Era un semn clar că organismul ei încă lupta.
Bărbatul, copleșit de emoție, o strângea în brațe și îi repeta numele.
„Mă auzi? Te-ai întors… Știam că ești puternică. Am crezut în tine!”
Echipa medicală a intervenit imediat pentru evaluarea funcțiilor vitale și pentru stabilizarea pacientei. Recuperarea urma să fie lungă și dificilă, dar revenirea spontană la respirație era o adevărată șansă.
Câteva săptămâni mai târziu, femeia și-a deschis ochii. Privirea îi era încă slăbită, dar conștientă. Era prezentă.
Soțul ei îi ținea mâna și i-a spus cu voce caldă:
„Bine ai revenit. Ești acasă cu noi.”
⸻
NOTĂ AUTOR
Acest text este o narațiune ficționalizată, inspirată din situații dramatice care pot apărea în practică, dar nu reprezintă un caz medical real. Personajele și evenimentele au fost adaptate în scop literar. Orice asemănare cu persoane sau situații reale este întâmplătoare. Textul nu oferă recomandări medicale și nu substituie consultul unui specialist.
Parteneri
