Zainab nu cunoscuse niciodată lumea prin vedere, însă o percepea cu o intensitate pe care puțini ar fi înțeles-o. Simțea adierea caldă a vântului, foșnetul ierbii, jocul copiilor din curți. Toate acestea se așezau în mintea ei ca niște imagini vii, construite doar din sunete, mirosuri și atingeri.
Dar odată cu frumusețea lumii, resimțea și greutatea ei: frigul, umilința, privirile tăioase. Se născuse oarbă, iar în propria familie această realitate era privită ca o rușine.
În casa lor, unde aparențele contau mai mult decât bunătatea, orbirea era privită ca o vină personală. Surorile ei mai mari, Amina și Leila, erau mândria familiei: înalte, elegante, cu trăsături perfect armonioase. Tatăl, un negustor înstărit, le considera adevărate comori. În schimb, prezența Zainabei era ascunsă și minimalizată.
După moartea mamei, fata rămăsese singură într-o locuință care nu o mai proteja. Mama fusese mereu scutul ei: îi mângâia părul și îi spunea cu voce liniștită că sufletul vede mai mult decât ochii. Dar odată cu dispariția ei, întunericul nu mai trăia doar în ochii Zainabei, ci în întreaga casă.
Tatăl, cândva drept, devenise dur și lipsit de căldură. Evita să o privească, o trata cu dispreț și o excludea de la masă atunci când aveau oaspeți. Când îndrăznea să-i pună vreo întrebare, îi răspundea sec, ca și cum însăși vocea ei era o ofensă.
În ziua în care a împlinit douăzeci și unu de ani, totul s-a schimbat. Tatăl a intrat în camera ei fără să anunțe, cu pași apăsați. A aruncat pe podea un material împăturit — o rochie de mireasă — și i-a spus cu un ton rece:
„Mâine te măriți.”
Pe Zainab a trecut un fior.
„Cu cine?” a întrebat aproape în șoaptă.
„Cu un cerșetor de la moschee. Tu nu vezi, el nu are nimic. Este o potrivire.”
Cuvintele lui au golit camera de aer. În noaptea aceea, Zainab a stat pe podea, atingând cu mâinile țesătura simplă. Așa arăta viitorul ei.
Nunta a avut loc a doua zi, fără martori, muzică sau bucurie. Tatăl nu i-a adresat niciun ultim cuvânt. A împins-o către bărbatul cu haine modeste și a spus scurt:
„De acum înainte, e treaba ta.”
În felul acesta a intrat Yusha în viața ei. El i-a luat mâna cu delicatețe, ca și cum ar fi atins ceva fragil. Au mers împreună până la o colibă mică, la marginea satului, unde mirosea a fum, mentă și pământ umed. El a aprins o lampă și i-a spus blând:
„Aici vei fi în siguranță.”
La început, între ei domneau tăceri lungi, dar nu ostile. Zainab se temea să nu greșească ceva. Yusha, însă, avea răbdare. O învăța unde se află fiecare obiect, o sprijinea când avea nevoie și o acoperea noaptea cu un vechi palton.
Cu timpul, frica s-a risipit.
Într-o seară, el i-a adus ceai cu mentă.
„Îți place mirosul ierbii după ploaie?” a întrebat.
Ea a zâmbit. „Da. Miroase a viață.”
„Atunci mâine îți aduc iasomie. Să miroasă a fericire.”
Și s-a ținut de cuvânt.
Zilele lor au devenit liniștite și pline de sens. Yusha îi descria cerul, păsările și culorile apusului. Prin cuvintele lui, Zainab vedea lumea într-un mod profund.
Timpul a trecut, iar ei au construit o viață modestă dar calmă. Yusha se ruga deseori noaptea, cu o voce caldă și adâncă, plină de o pace greu de descris. Totuși, uneori Zainab simțea în el o neliniște ascunsă.
„Ai fost mereu sărac?” l-a întrebat într-o seară.
El a tăcut mult, apoi a spus încet: „Nu. Dar poate că sărăcia mi-a salvat sufletul.”
Curând, soarta avea să le pună la încercare liniștea.
Într-o dimineață, Zainab a decis să meargă singură la piață pentru prima dată. Urmând direcțiile învățate de la Yusha, a pornit cu pași siguri. Dar liniștea ei a fost întreruptă brusc de o mână care a apucat-o dur de braț.
Era Amina.
„Încă trăiești?” a spus cu dispreț. „Tot soția acelui sărac?”
Zainab a răspuns calm: „Da. Și sunt fericită.”
Replica ei a stârnit un râs batjocoritor. Totuși, Zainab a rămas demnă.
„Mai bine să fii sărac și curat la suflet decât bogat și plin de otravă.”
Când a ajuns acasă, i-a povestit totul lui Yusha, iar el i-a spus: „Ești mai puternică decât oricine am cunoscut.”
Dar adevărata schimbare a venit odată cu vestea că un bărbat străin sosise în sat în căutarea fiului unui negustor bogat, dispărut de trei ani. De atunci, Yusha devenise vizibil neliniștit.
Într-o noapte, Zainab s-a trezit auzindu-l lângă ușă, ținând un vechi amulet.
„Ce se întâmplă?” l-a întrebat.
„A venit momentul adevărului,” a spus el. „Nu sunt cel care ai crezut.”
Apoi i-a povestit întreaga sa viață. Fusese cândva Yusuf, fiul unui negustor înstărit. Fusese alungat de acasă după ce refuzase o căsătorie impusă. Pierduse totul și trăise mult timp printre cei fără adăpost, ajutându-i pe cei nevoiași. Când tatăl Zainabei îi propusese să se însoare cu ea, văzuse o încercare divină, o cale de a oferi altcuiva pacea pe care nu o avusese.
„Nu am știut că te voi iubi,” i-a mărturisit.
Zainab plângea în tăcere.
Câteva zile mai târziu, slujitorul tatălui ei a venit la ușă.
„Stăpânul e pe moarte. Te cheamă.”
Zainab și Yusha au mers împreună. În casă domnea o tăcere grea. Surorile o priveau neîncrezătoare. Tatăl, slăbit și cu vocea abia auzită, i-a cerut iertare.
„Am fost orbit de mândrie. Tu ai fost o binecuvântare, nu o povară.”
Zainab i-a luat mâna fără ezitare.
După moartea lui, ea a refuzat moștenirea și a cerut ca locuința să fie folosită pentru binele altora. Ea și Yusha au transformat-o în adăpost pentru copii nevăzători. El îi învăța să scrie în Braille, iar ea le spunea povești pline de speranță. Comunitatea a crescut în jurul lor.
Ani mai târziu, un străin a venit la ei, spunând că numele Zainabei era cunoscut în tot orașul și că oamenii veneau pentru credință, nu doar pentru ajutor. Ea a răspuns cu modestie: „Eu doar încerc să iubesc.”
Lumea se schimbase în jurul ei, iar Zainab devenise o lumină pentru cei care nu o puteau vedea.
La finalul vieții, satul a venit să o petreacă. Pe mormânt, oamenii au scris:
„N-a văzut cu ochii, dar a văzut cu inima.”
Bătrân și împovărat de ani, Yusha revenea în fiecare seară la mormântul ei. Îi spunea încet:
„Tu mi-ai dăruit vederea sufletului.”
Iar cei care treceau pe lângă el spuneau:
„Nu au avut nimic, dar dragostea lor a fost mai bogată decât aurul.”
⸻
Nota autorului
Acest text reprezintă o operă de ficțiune creată în scop narativ. Personajele, acțiunile și evenimentele au fost adaptate sau inventate pentru a susține construcția literară. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, este pur întâmplătoare. Povestea nu oferă informații factuale și trebuie privită exclusiv ca ficțiune.
Parteneri
