Inima Elenei bătea cu o intensitate pe care nu o mai simțise de zeci de ani. În clipa în care privirea ei s-a întâlnit cu a lui Andreas, timpul părea să se fi rupt din cursul lui. Trecuseră cinci decenii de la ultima lor întâlnire, însă emoțiile, amintirile și durerea despărțirii au năvălit înapoi ca un val imposibil de oprit.
După înmormântare, oamenii au început să se împrăștie în tăcere. Rudele, copiii, vecinii – toți se retrăgeau, lăsând-o singură în fața mormântului proaspăt acoperit cu flori. Elena, îmbrăcată în negru, atingea cu vârful degetelor marmura rece, ca și cum ar fi încercat să păstreze o legătură cu cel care plecase.
Apoi, pași. Foarte ușori. Dar nu era nevoie de o întoarcere. Știa cine se apropie.
— De ce ai venit, Andreas? — a murmurat, fără să ridice ochii.
— Pentru că nu am mai putut amâna, a răspuns el.
Vocea lui avea aceeași tonalitate de altădată: caldă, puțin răgușită, purtând în ea ani de regrete nerostite. Elena s-a ridicat încet și s-a întors spre el. Ochii bărbatului purtau oboseala unei vieți grele, dar și dorul pe care îl ascunsese jumătate de secol.
— Am crezut că nu te voi mai revedea, spuse ea.
— Nici eu nu mi-am dorit să apar cât timp trăia soțul tău. Nu aveam dreptul să-i iau nimic… nici măcar privirea ta, răspunse Andreas, scuturând o frunză căzută pe palton.
A urmat o tăcere profundă, spartă doar de foșnetul crengilor în vânt.
Elena îndrăzni să întrebe:
— Dominik știa?
— În felul lui, da. Nu tot, dar suficient cât să înțeleagă. Ți-am mai spus cândva că ne-am întâlnit la primărie. Atunci mi-a zis: «Îți mulțumesc că nu mi-ai luat-o.»
Elena înțepeni.
— Nu mi-a spus niciodată asta…
— Nici nu era nevoie. Te iubea și te respecta. Și eu l-am respectat pe el. Dar viețile noastre… n-au fost niciodată cu adevărat ale noastre, spuse Andreas cu o tristețe calmă.
Porniră încet spre ieșirea cimitirului. Razele soarelui coborau printre copaci, luminându-le pașii.
La poartă, Elena se opri:
— Unde te duci acum?
El ridică din umeri.
— N-am un loc anume. Soția mea s-a stins acum trei ani. Copiii trăiesc fiecare departe. Mi-a rămas doar liniștea.
— Liniștea e bună, uneori, spuse ea.
— Liniștea ta a fost mereu mai frumoasă decât a mea, răspunse Andreas.
Elena îi susținu privirea o clipă lungă, apoi rostise încet:
— Vino mâine după-amiază. Casa e goală acum… copiii sunt plecați. Sunt singură.
Andreas încuviință și plecă.
A doua zi, amurgul se lăsa blând peste curtea Elenei. Femeia pregătea ceaiul, tremurând ușor. În grădină, trandafirii erau ofiliți, cu excepția unuia singur – cel plantat de Dominik în primul lor an de căsnicie.
Când soneria a sunat, inima ei s-a strâns. A deschis ușa, iar Andreas stătea acolo, ținând un trandafir alb.
— Știi ce mi-ai spus când am plecat? întrebă el.
Elena scutură din cap.
— Mi-ai spus: «Dacă vreodată vei fi liber, caută sufletul meu. Inima mea nu va mai fi acolo.»
Un zâmbet slab îi apăru pe buze, dar lacrimile îi umpluseră ochii.
— Și acum? l-a întrebat cu glas tremurat.
— Acum vreau doar să știi că sufletul meu e acolo unde l-ai lăsat, spuse Andreas.
S-au așezat în bucătărie, unul în fața celuilalt, în tăcere. O tăcere blândă, între doi oameni care nu mai aveau nimic de justificat.
Spre seară, Andreas s-a ridicat:
— Înainte să plec… te rog ceva.
— Spune.
— Hai cu mine acolo unde te-am sărutat prima oară.
Inima Elenei, bătrână și totuși tânără în acea clipă, a tresărit. Au mers împreună până la malul râului, locul unde își împărțiseră vara tinereții lor.
Totul se schimbase, dar emoția era aceeași.
— Cred că și Dominik ar fi vrut asta, spuse Elena încet.
— Ce anume?
— Să-mi pot lua rămas bun fără să-mi rămână nimic nespus, răspunse ea.
Andreas îi strânse mâna:
— Nu moartea ne-a eliberat. Timpul. Abia acum știm să nu ne mai temem de el.
Elena și-a lăsat capul pe umărul lui.
— Cred că suntem, în sfârșit, liberi, șopti ea.
Soarele cobora încet, iar vântul le mângâia obrajii. În sfârșit, după cincizeci de ani, două vieți care merseseră paralel s-au atins din nou.
Pentru că uneori, dragostea adevărată nu înseamnă să trăiești o viață alături de cineva.
Înseamnă să simți, chiar și peste un jumătate de secol, că inima încă bate la fel de puternic.
Parteneri
