Motorul masiv, negru, a intrat în parc cu un murmur ascuțit care a tăiat brusc veselia după-amiazei. Grupul de adolescenți s-a întors nedumerit, iar unul dintre ei a murmurat:
— Ce se întâmplă aici…?
Motocicleta s-a oprit sec lângă banca unde stăteau Ion, Maria și micuța Luci. Bărbatul care coborî purta o geacă de piele și avea o expresie dură, închisă, de om care nu ezită. A dat jos casca încet, iar în clipa în care chipul i s-a arătat, Maria a dus mâna la gură.
— Matei…
Fiul lor.
O liniște ciudată, apăsată, s-a lăsat peste parc. Metalul motorului trosnea încă de la căldură. Matei s-a uitat lung la părinții lui: cămașa tatălui pătată, mama tremurând cu fetița lipită de ea. Apoi s-a întors spre grupul de adolescenți.
— Care dintre voi a făcut asta? întrebă el, cu o voce atât de rece și liniștită încât tăia aerul.
Tinerii nu răspunseră. Doar unul dintre ei, cel care aruncase cu suc pe Ion, încercă să ascundă telefonul în spate. Matei observă. Se apropie fără grabă, dar cu o hotărâre care îi făcu pe ceilalți să dea un pas înapoi. Liderul grupului își mușcă buza.
— Nu era ceva serios, doar glumeam… bâigui el.
Matei se opri exact în fața lui.
— Glumă? Să-ți bați joc de doi oameni în vârstă e o glumă pentru tine?
Băiatul nu mai avea nici cuvinte, nici curaj.
Parcul părea pietrificat. Cei care priveau de pe bănci lăsau telefoanele în poală, brusc rușinați. Maria făcu un pas, dar Ion o opri cu o mișcare discretă a mâinii.
Matei apucă telefonul băiatului și îl lăsă să cadă pe caldarâm. S-a spart într-un clinchet subțire.
— Așa dispar lucrurile de care ar trebui să vă fie rușine, spuse el pe un ton scăzut.
Apoi se aplecă spre Ion.
— Tată… ești în regulă?
Ion dădu din cap și încercă un zâmbet firav.
Băieții din grup se retrăgeau deja, fără să îndrăznească să-l privească în ochi. Unul dintre ei murmură aproape inaudibil:
— Îmi pare rău…
Matei îi urmă cu privirea doar o clipă, apoi se întoarse spre cei care priveau.
— Asta suntem? Oameni care asistă la umilirea bătrânilor și copiilor fără să deschidă gura?
Nimeni nu răspunse. Doar frunzele foșniră slab.
Cu un ton complet diferit, cald și blând, Matei se îndreptă spre Luci.
— Ai fost curajoasă, micuțo. Mulțumesc că i-ai apărat.
Fetița îi privi ochii întunecați și dădu din cap, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
Când s-a întors spre părinți, Maria avea obrajii umezi.
— Ai devenit un om frumos, Matei… abia șopti ea.
El zâmbi scurt, cu o tristețe grea în priviri.
— N-ar fi trebuit să treceți prin așa ceva.
A scos o batistă și i-a șters lui Ion fruntea, gest care îi duse pe amândoi cu ani în urmă, pe când băiatul învăța să meargă pe bicicletă și tatăl lui îl ridica din praf.
Un bătrân din parc se apropie încet, privind în pământ.
— Iartă-ne, băiete… trebuia să intervenim.
Matei dădu din cap.
— Ce-a fost azi s-ar putea întâmpla oricui. Important e să nu mai întoarcem privirea.
Își puse casca, o ajută pe Maria să urce în spatele lui și întinse mâna spre Ion.
— Hai, tată. Ca pe vremuri. O plimbare scurtă.
Ion zâmbi cu un amestec de teamă și bucurie.
— Credeam că nu voi mai urca niciodată pe o motocicletă…
Motorul porni cu un huruit adânc, iar oamenii din parc îi priveau tăcuți cum se îndepărtează, ca și cum ar fi asistat la ceva mai mult decât o scenă tensionată — o lecție.
O lecție despre curaj. Despre demnitate. Despre dragoste.
Iar în lumina blândă a serii, parcă toată lumea rămăsese puțin mai bună decât cu o oră înainte.
Parteneri
