În urmă cu două zile, bunica mea, în vârstă de 68 de ani, a scris pe grupul nostru de familie cerând ajutor financiar. Nimeni nu i-a răspuns. După două zile, i-am trimis eu banii. În noaptea aceea, a murit.
Când am ajuns la ea acasă, m-am oprit în prag. Banii îi folosise pentru a cumpăra… un tort. Un tort simplu, acoperit cu glazură albă și împodobit cu câteva flori fine din cremă de unt. Era intact, așezat pe masa din bucătărie, alături de un cuțit de plastic și șapte șervețele împăturite cu grijă. Lângă el, un bilet: „La mulți ani, Andrei. Sunt mândră de tine. Cu drag, Bunica.”
Am căzut pe un scaun. Era ziua mea. Nici măcar nu-mi amintisem.
Casa era cufundată în acea tăcere grea, parfumată cu mirosul ei familiar de lavandă și scorțișoară. Îl simțeam pretutindeni: pe perdelele vechi, pe fețele de pernă, în aer. M-am uitat în jur și am observat pantofii ei lăsați lângă ușă, cana cu ceai rece pe blat. Totul sugera o viață continuată firesc. Nu se pregătise pentru moarte.
Am pășit în sufragerie, trecând pe lângă fotografiile de pe perete. Eu, la absolvire, ea ținându-mă în brațe cu ochii umezi. Eu, la opt ani, fără doi dinți, afișând un desen colorat. Toate amintirile noastre erau acolo, păstrate cu grijă.
Pe masa mică, am găsit un plic vechi, cu numele meu scris rotund, ca odinioară. L-am deschis cu mâinile tremurânde.
„Dragul meu Andrei,
Dacă citești asta, înseamnă că am plecat. Nu mi-am dorit să fie azi — nu dintre toate zilele — dar doctorii m-au avertizat că se poate întâmpla oricând.
Am cerut bani pentru că am vrut să-ți pregătesc încă o aniversare ca în copilărie. Îți amintești vânătorile noastre de comori? Checul cald cu banane? Mi-am dorit să-ți văd zâmbetul încă o dată, chiar dacă doar în gândul meu. Știu că ai crescut, că ai viața ta. Dar eu te-am purtat mereu ca pe băiețelul care mă ținea de mână la trecerile de pietoni.
Mi-aș fi dorit să-ți pot oferi mai mult. Nu doar bani — ci timp, seri împreună, dimineți de duminică.
Nu te supăra pe ceilalți. Oamenii se pierd în viață. Uită. Dar să nu crezi niciodată că n-ai fost iubit.
Cu drag mereu,
Bunica.”
Am izbucnit în plâns. Un plâns greoi, dureros, din acela care vine brusc, fără să-l mai poți opri. Am strâns scrisoarea la piept, ca și când aș fi încercat s-o aduc înapoi.
Telefonul a vibrat. Era verișoara mea, Cristina:
„Stați… bunica e bine? Am văzut acum transferul tău.”
Am intrat pe grupul de familie. Mesajul bunicii încă era acolo:
„Îmi pare rău că vă deranjez, dar poate mă poate ajuta cineva cu puțini bani pentru medicamente și alimente? Mai am foarte puțin.”
Singurul răspuns fusese un emoji cu inimă — de la mine.
M-a cuprins o furie amestecată cu rușine și vină. Cu degetele tremurânde, am scris:
„A murit. Aseară. Banii pe care i-am trimis i-a folosit să-mi cumpere un tort de ziua mea.”
Am trimis și poza. Am lăsat telefonul jos. Nu puteam aștepta reacții.
Am început să mă plimb prin casă. Fiecare cameră păstra o urmă a ei. Un proiect de tricotat rămas pe fotoliu. Ochelarii lăsați pe un roman polițist. În dormitor, geanta deschisă pe pat, iar în ea — felicitări legate cu un elastic. Toate erau pentru mine. Fiecare an, fără excepție. Inclusiv una netrimisă:
„La mulți ani pentru cei 30, Andrei. Sper să găsești fericirea. Sper să te ierți.”
Am inspirat adânc. Ce voia să spună cu asta?
Am deschis dulapul. Pe podea, cutii așezate ordonat.
„Desenele lui Andrei.”
„Scrisorile lui Andrei.”
„Proiectele școlare ale lui Andrei.”
Păstrase tot.
O cutie mai mică m-a atras: „Scrisori netrimise.”
Le-am deschis. Zeci de foi. Multe pentru mine. Unele pentru mama. Altele pentru unchiul și mătușa. Multe pline de iubire. Altele de dezamăgire. Una începea:
„Pentru cel care va găsi asta după ce voi pleca.”
Am citit:
„Nu am vrut niciodată să fiu o povară. Asta e partea grea a bătrâneții. Te pierzi încet. Mai întâi din agendele lor. Apoi din telefoanele lor. Apoi din inimile lor.
Am crescut trei copii. Am lucrat la două servicii. Am avut grijă de tatăl vostru până în ultima clipă.
Tot ce mi-am dorit a fost să fiu ținută minte.”
Am simțit cum mi se taie respirația. Știa. Simțea distanța. Și eu contribuisem la ea.
Nu banii lipsiseră. Lipsisem eu.
Un ciocănit m-a făcut să tresar. Era aproape ora 9 seara. Am deschis ușa: Cristina, cu ochii înroșiți și un buchet în brațe.
„Îmi pare rău… am crezut că va răspunde altcineva…”
În spatele ei, au ajuns unchiul Mihai, apoi mătușa Raluca, apoi mama.
În treizeci de minute, casa era plină. Cum nu mai fusese de ani.
La început, nimeni nu vorbea. Fiecare stătea cu gândurile lui, privind tortul neatins. Bem ceai din ceștile ei asortate. Apoi mama a întrebat încet:
„Oare știa cât am iubit-o?”
Tăcerea a fost răspunsul.
Dar apoi, încet, discuțiile au început. Amintiri, regrete, câteva râsete printre lacrimi.
Unchiul Mihai a mărturisit că nu o mai sunase de ziua ei de cinci ani.
Raluca a recunoscut că nu deschisese ultima scrisoare de la ea.
Cristina plângea ținând în brațe un cadou nedesfăcut, găsit în camera de oaspeți:
„Pentru strănepoțica mea. Să se simtă mereu iubită.”
Am aprins cele șapte lumânări de pe tort. Am cântat — fals, tremurat, dar cu toată inima.
Am împărțit tortul pe șervețelele ei împăturite cu grijă.
Gustul era dulce, moale, ca în copilărie.
Am ridicat un pahar în memoria ei — femeia care știa preferințele fiecăruia, care făcea gemuri de casă, care suna duminica, chiar și atunci când nu răspundeam.
Nimeni nu a plecat în noaptea aceea. Am scos pături, am dormit pe jos, pe canapele.
Dimineața, casa era din nou vie.
M-am așezat la masa ei din bucătărie și am deschis caietul ei cu numere de telefon. Am început să sun oameni:
„Bună ziua, sunt Andrei, nepotul Margaretei. A plecat dintre noi. Azi ținem o mică comemorare la ea acasă.”
Și oamenii au venit.
Până la prânz, casa era plină. Oameni aduceau mâncare, plăcinte, fotografii.
Un bărbat pe nume nea Fane, de la magazinul de bricolaj, a izbucnit în plâns:
„Îmi aducea prăjituri în fiecare vineri.”
Am improvizat un perete al amintirilor. Fotografiile, bilețelele, micile desene se adunau unul câte unul. Un băiețel a pus o poză cu o pisică cu aripi:
„Pentru doamna Margareta. Mulțumesc pentru îmbrățișări.”
Privind toate acestea, am înțeles:
Nu fusese uitată. Doar ignorată o vreme. Iar acum ne întorsesem.
Spre seară, am strâns tot ce era al ei — felicitări, scrisori, albume — și le-am împachetat cu grijă. Știam ce trebuie să fac.
Am decis să rămân acolo.
Grădina avea nevoie de mâna cuiva.
Leagănul scârțâia.
Povestirile ei trebuiau păstrate.
M-am așezat în fotoliul ei preferat, cu ceașca ei preferată, și am scris pe grupul de familie:
„Comemorarea bunicii a fost frumoasă. A contat. Ne-a iubit. Iar noi am uitat s-o iubim cum merita. Eu rămân la ea acasă o vreme. Dacă vreți să treceți, ușa e deschisă. Checul cu banane e în cuptor.”
Am trimis mesajul.
Și în liniștea care a urmat, mi s-a părut că o aud fredonând.