Nicolae a simțit cum pământul începe să vibreze sub genunchi. Trenul se apropia cu viteză, iar lanțul care o ținea captivă pe femeie nu ceda. Cu o ultimă forță, a apucat toporișca pe care o purta mereu la brâu și a început să lovească în zăvor. Scânteile au sărit, iar zgomotul metalic s-a amestecat cu huruitul șinelor.
— Încă puțin! — a strigat, cu vocea răgușită de efort.
Într-un gest disperat, a ridicat din nou toporișca și a lovit. Lanțul s-a rupt chiar în clipa în care locomotiva se apropia. Nicolae a smuls femeia de pe șine, trăgând-o la margine cu doar câteva secunde înainte ca trenul să treacă în goană. Rafala de aer i-a azvârlit în iarbă, acoperindu-i cu praf.
Pentru o clipă, a fost doar liniște. Se auzea respirația grea a lui Nicolae și plânsul copilului înfășurat în pătură. Femeia, tremurând, și-a dus mâinile la față și a murmurat printre lacrimi:
— Ne-ați salvat… Doamne, ne-ați salvat…
Nicolae a privit-o cu atenție. Avea ochii verzi, obosiți și fața plină de vânătăi.
— Cine ți-a făcut asta? — a întrebat el.
Femeia s-a uitat speriată peste umăr.
— Trebuie să plecăm, acum! Dacă mă găsesc, o să ne omoare pe amândoi.
Cuvintele ei i-au trimis un fior rece pe șira spinării. În jur era doar câmpul pustiu, lumina slabă a apusului și liniștea apăsătoare a serii. A luat copilul în brațe, a ajutat-o să se ridice și a spus simplu:
— Vino la mine acasă. Nu e departe.
Au mers prin câmp, iar vântul rece le răvășea hainele. Ajunși la gospodăria lui, Nicolae a aprins lampa cu gaz. Lumina galbenă a dezvăluit o casă modestă, cu pereți vechi din lemn și o fotografie a unei femei zâmbitoare — soția lui, Ana.
— Așază-te aici, — i-a spus femeii, oferindu-i o pătură curată.
— Nu, îl țin eu. E tot ce am, — a răspuns ea, legănând copilul.
După câteva momente de tăcere, femeia a început să vorbească:
— Mă numesc Irina Petrescu. Soțul meu… la început era un om bun. Apoi a început să bea. Au urmat bătăile. Când am vrut să plec, m-a amenințat. Am fugit acum două zile. Am crezut că am scăpat, dar azi m-au găsit oamenii lui.
Nicolae a ascultat în tăcere.
— L-au legat la șine pentru că nu te-ai întors? — a întrebat.
— Da, au spus că dacă nu mă supun, o să mă distrugă.
Femeia a izbucnit în plâns. Copilul dormea liniștit în brațele ei. Nicolae s-a ridicat și i-a spus hotărât:
— O să rămâi aici. Nu te va căuta nimeni la mine. Am un grajd mare, poți dormi acolo până te pui pe picioare.
Zilele care au urmat au adus o liniște ciudată. Irina se refăcea treptat, iar Nicolae o privea cum îngrijea curtea sau se juca cu copilul. Când fiica lui, Elena, s-a întors de la școală, s-a apropiat imediat de micuț și i-a devenit tovarăș de joacă. Pentru prima dată după mult timp, gospodăria lui Nicolae părea din nou plină de viață.
Dar într-o seară, liniștea a fost spulberată. Trei bătăi puternice s-au auzit în poartă. Pe drum, farurile unei mașini luminau praful, iar doi bărbați coborau încet.
— Seara bună, moșule, — a spus unul, cu un zâmbet fals. — N-ai văzut o femeie tânără cu un copil mic? Se zice că s-a rătăcit.
Nicolae și-a ascuns emoția și a răspuns calm:
— Nu, n-am văzut pe nimeni. Pe aici nu trece nimeni străin.
— Așa zici, hm? — a spus celălalt, apropiindu-se. — Se vorbește că trenul aproape că a lovit pe cineva. Tu erai acolo, nu?
— Am fost, — a spus Nicolae. — Era doar o capră speriată. Trenul a speriat-o și a fugit.
Bărbații s-au privit scurt, apoi unul dintre ei a spus pe un ton amenințător:
— Dacă o vezi, anunță-ne. E o femeie periculoasă.
Când au plecat, Nicolae a intrat repede în casă. Irina stătea ascunsă, palidă.
— Erau oamenii lui? — a întrebat el.
— Da. Pe cel cu șapca îl cheamă Radu, vărul lui Andrei, fostul meu soț. Nu se vor opri…
— Atunci pleci mâine, — a spus Nicolae. — Dar nu singură. Te duc eu la gară.
Noaptea aceea nu a fost liniștită. În jurul orei două, caii au început să necheze. Nicolae a ieșit afară cu lanterna și pușca. A văzut o siluetă care încerca să forțeze ușa grajdului.
— Hei! — a strigat el. Silueta a fugit, iar Nicolae a tras un foc de avertisment. Ecoul s-a întins peste câmp, iar câinii din sat au început să latre.
Dimineața devreme, au pornit cu căruța spre gară. Ceața se ridica peste ogoare, iar Irina își ținea copilul în brațe.
— De ce faceți asta pentru mine? — a întrebat ea.
— Pentru că știu cum e să pierzi pe cineva drag, — a răspuns el. — Și pentru că nimeni nu merită să trăiască în frică.
La gară, trenul era pe punctul de a pleca. Irina i-a întins mâna.
— Mulțumesc pentru tot. Dacă voi putea vreodată, mă voi întoarce să vă mulțumesc cum trebuie.
Trenul a pornit, acoperit de fumul gros al locomotivei. Nicolae o privea de pe peron, când a auzit un strigăt:
— Stai!
Un bărbat alerga spre ei — era Radu. În mâna lui strălucea o bâtă. Nicolae s-a repezit în fața lui, l-a trântit la pământ și a strigat:
— Las-o în pace!
Radu a scos un cuțit, dar Nicolae nu s-a dat înapoi. L-a lovit cu pumnul, iar arma a căzut. În acel moment, un polițist a sosit și i-a încătușat. Irina privea din vagon, cu lacrimi în ochi.
— N-o să te uit niciodată, Nicolae! — a strigat ea, în timp ce trenul se îndepărta.
Bărbatul a rămas pe peron, privind până când ultimul vagon a dispărut după curbă. Apoi s-a întors spre câmp, simțind cum liniștea toamnei îi umple inima. Pentru prima dată de la moartea soției sale, simțea că viața lui are din nou un sens.
În serile care au urmat, când auzea trenul trecând prin spatele gospodăriei, fluierul lung al locomotivei îi amintea de clipa în care alesese să salveze o viață — și, odată cu ea, propria inimă.
Parteneri
