Am rămas în grădină minute în șir, ascultând cum râsetele celor din casă se împleteau cu zgomotul paharelor. În acele clipe, am simțit cum ceva se frânge în mine. Nu era doar trădarea fiului meu, ci și durerea tăcută a soției mele, lacrimile pe care nu reușisem să le opresc.
M-am retras în spatele casei, în locul unde, cu ani în urmă, construisem balansoarul pentru Clara. Sub un ghiveci prăfuit am găsit cutia metalică în care păstram documentele originale ale proprietății. Întotdeauna fusesem prudent — viața m-a învățat că oamenii devin lacomi atunci când nu au muncit pentru ceea ce posedă.
Am intrat în casă pe ușa din spate, fără să fac zgomot. Mi-am scos pantofii și am urcat scările în liniște. În dormitor, lumina slabă a veiozei contura chipul Clarei. Privirea ei se schimbase — nu mai era femeia de altădată, ci o soție rănită, care nu putea înțelege cum propriul fiu ajunsese să-i provoace atâta suferință.
— Clara…, am murmurat.
Ea s-a întors brusc, surprinsă. Când m-a zărit, lacrimile i s-au amestecat cu un zâmbet plin de neîncredere.
Citește și:
Mariana Moculescu a făcut anunțul cel mai trist. E vorba de Horia Moculescu
Pisica nu-l lăsa pe copil să doarmă noaptea. Când am aflat motivul comportamentului ei ciudat, am rămas pur și simplu îngroziți
— Mircea?! Dumnezeule… tu te-ai întors?
Am dat din cap și am strâns-o în brațe. În acel moment, totul a dispărut — banii, afacerea, trădarea. Rămăsese doar promisiunea că nu o voi mai lăsa singură în fața celor care îi făcuseră rău.
— I-am auzit, i-am spus. Tot.
Clara a izbucnit din nou în plâns, dar lacrimile ei aveau acum un alt sens: erau de ușurare.
Până dimineață, în casă s-a lăsat tăcerea. Cei din sufragerie dormeau, iar eu aveam timp să acționez. Am luat toate actele, inclusiv copia de rezervă ascunsă în seiful din birou, și am sunat avocatul meu, un prieten vechi care știa exact cum să procedeze.
— Mircea, dacă vrei să le dai o lecție, ai grijă să fie una pe care nu o vor uita, mi-a spus el.
Când soarele a început să răsară, am coborât în living.
Ștefan, fiul meu, s-a trezit primul, îmbrăcat în halatul lui scump. Când m-a văzut, a rămas fără cuvinte.
— T-tată…?
— Bună dimineața, am spus calm, turnându-mi cafeaua. Se pare că v-ați simțit ca acasă.
Andreea și părinții ei au apărut la rândul lor, vizibil înmărmuriți.
— Surpriză, am continuat. Crăciun fericit!
Tăcerea care a urmat era apăsătoare. Am scos un dosar gros și l-am așezat pe masă.
— Aici este actul de vânzare al casei. Iar acestea — am ridicat un alt teanc de documente — sunt actele de transfer către fundația „Clara”, destinată copiilor fără adăpost. De azi, casa nu mai aparține niciunuia dintre noi.
Privirile celor prezenți s-au umplut de uimire.
— Tată, nu poți fi serios… a bâiguit Ștefan.
— Ba da. Ați vrut să furați și să distrugeți tot ce am construit? Ei bine, acum nu mai aveți ce fura.
Clara a apărut în prag, purtând un halat, dar în ochii ei se citea o forță pe care nu o mai văzusem de mult.
— Mircea, ești sigur?
— Mai sigur ca oricând.
Pentru prima dată după mult timp, am zâmbit. Nu era un zâmbet al răzbunării, ci al eliberării. Casa nu mai reprezenta o povară, ci o lecție pentru toți.
Ștefan și familia lui au plecat fără un cuvânt. Clara s-a apropiat și mi-a luat mâna.
— Acum suntem liberi, mi-a spus în șoaptă.
Am privit bradul care strălucea în lumina dimineții și am înțeles că adevărata avere nu fusese niciodată casa, ci femeia care plângea de emoție lângă mine.
Această poveste este inspirată din evenimente și persoane reale, dar a fost adaptată în scopuri literare. Numele, personajele și detaliile au fost modificate pentru a proteja identitatea celor implicați și pentru a susține narațiunea. Orice asemănare cu persoane sau întâmplări reale este pur întâmplătoare. Autorul și editorul nu își asumă răspunderea pentru interpretările cititorilor; textul reprezintă o operă de ficțiune, iar opiniile exprimate aparțin exclusiv personajelor.
Parteneri
