L-am cunoscut pe Andrei în 2010, la magazinul mătușii lui din Brașov. Nu era genul meu, dar avea ceva în privire, în felul în care zâmbea și vorbea cu încredere. Am întrebat discret despre el. Când am aflat că era căsătorit și abia devenise tată, m-am dat imediat înapoi. Ne-am mai salutat doar ocazional, ani la rând.
În 2012, s-a despărțit de soție. La mai puțin de o lună, m-a sunat și m-a invitat la cină. În seara aceea, m-a sărutat. Am refuzat. Era prea devreme; nu voiam să fiu un pansament pentru o rană proaspătă. Așa că drumurile noastre s-au separat din nou.
În 2013 s-a întors, de data aceasta hotărât. Spunea că știe ce vrea și că mă vrea pe mine. Și eu îl voiam pe el la fel de mult. Am căzut unul în brațele celuilalt, repede și definitiv. Din septembrie eram oficial împreună. Totul părea corect, curat și real.
Trei ani mai târziu, în 2016, eram însărcinată. El era peste tot — la fiecare ecografie, îmi masa picioarele când se umflau, vorbea cu burtica și promitea că nu va lipsi niciodată. Spunea că atunci când fiul nostru va veni pe lume, el va fi primul care îi va șopti: „Tati e aici.”
Dar ziua cea mare a venit… și Andrei nu era nicăieri.
Am sunat, dar telefonul suna în gol.
Am scris mesaje, dar nu am primit niciun răspuns.
Mama mi-a ținut mâna strânsă în timp ce plângeam printre contracții. Nu doar de durere, ci și de furie. Mă simțeam trădată. Îmi promisese. Jurase.
La ora 13:05, băiețelul nostru s-a născut. L-am strâns la piept, lacrimile curgeau pe obraji, dar în mine era un gol. Ceva nu era în regulă.
Și atunci telefonul a vibrat.
Era un mesaj de la Andrei.
L-am citit și sângele mi s-a făcut gheață.
Pe ecran scria doar atât:
„Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ți spun mai devreme… sunt la spital, dar nu la tine. Fosta mea soție… a născut și ea azi. Și copilul e al meu.”
Lumea s-a prăbușit în jurul meu. Inima mi s-a înghețat, obrajii mi s-au înroșit, iar în brațe îmi tremura fiul nostru.
Mama a citit mesajul peste umărul meu. Fața i s-a înăsprit, iar ochii i s-au umplut de furie. „Să nu îndrăznești să-l lași să te calce în picioare!”, a șoptit printre dinți.
Am simțit cum sângele îmi urcă în tâmple. Totul se lega — nopțile „la birou”, telefoanele închise, disparițiile ciudate. Nu fusese niciodată doar cu mine.
Câteva ore mai târziu, Andrei a intrat pe ușa salonului, cu același zâmbet sigur pe el, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar eu eram pregătită. Cu telefonul în mână, mesajul încă deschis pe ecran, am ridicat privirea și i-am spus tare și răspicat, în fața medicilor și a mamei mele:
„Andrei, spune-le tuturor unde ai fost când s-a născut fiul tău.”
El a înlemnit. Zâmbetul i s-a șters, culoarea i-a fugit din obraji. În liniștea aceea apăsătoare, adevărul a început să iasă la iveală — și odată cu el, sfârșitul căsniciei noastre.
Parteneri
