Naomi știa că, dacă ar fi renunțat, a doua zi la clinică nu s-ar mai fi găsit medicamente pentru fiica ei, Deborah. De aceea înghițea umilințele la fel cum spăla marmura rece a scărilor. Totuși, în fiecare seară, când se întindea pe patul simplu din camera ei, simțea cum inima i se strânge de durere și furie.
Într-o zi, Mama Ronke, bucătăreasa cu suflet blând, o trase deoparte și îi șopti:
— Copila mea, ești puternică. Dar să nu uiți: și piatra se crapă sub picăturile de apă. Nu-i lăsa să te zdrobească de tot.
Naomi încuviință, iar în privirea ei se aprinsese deja o scânteie de hotărâre. După o săptămână, întreaga vilă fierbea. Madame Rose pregătea o recepție grandioasă la care fusese invitați bancheri, politicieni și jurnaliști de la cele mai exclusiviste reviste. Personalul se agita ca un stup, iar Naomi, din zori până-n noapte, nu-și ridica mâinile de la muncă: aranja flori proaspete, lustrui argintăria și ștergea candelabrele de cristal.
— Mai repede! — striga Rose. — Totul trebuie să strălucească!
Seara, saloanele erau pline de oaspeți. Șampania curgea, chelnerii alergau, iar orchestra cânta discret. Rose, purtând o rochie aurie, strălucea în centrul atenției. Zâmbete dulci pentru cei bogați, cuvinte lingușitoare pentru oaspeți… iar pentru servitori, aceeași cruzime cu care erau obișnuiți.
— Naomi! — strigă deodată Rose. — Unde e noul set de porțelan pe care ți-am spus să-l aduci?
— E deja pe masă, doamnă — răspunse Naomi, cu glas scăzut.
— Așa? Îndrăznești să mă contrazici?! — țipă Rose și, teatral, împinse un pahar care se sparse în bucăți pe marmură. Toți oaspeții se întoarseră. — Priviți! Nici de cea mai simplă sarcină nu e capabilă!
În sală se lăsă o tăcere stânjenitoare. Câțiva invitați își coborâră privirea. Naomi simți sângele pulsându-i în tâmple, dar se aplecă, strânse cioburile și șopti:
— Iertați-mă, doamnă.
În acea noapte, după ce ultimul invitat plecase, Naomi își adună curajul și bătu la ușa biroului stăpânului casei, domnul Richards. Acesta venea rar acasă, mereu plecat în delegații și afaceri. Dar în seara aceea stătea la birou, cu fața obosită de griji.
— Domnule, pot să vă răpesc două minute? — întrebă Naomi.
El ridică privirea, surprins:
— Spune.
Naomi trase aer adânc și, pentru prima oară de când intrase în acea casă, își îndreptă umerii. — Știu că mă puteți concedia chiar acum. Dar trebuie să vă spun adevărul: doamna Rose nu ne lasă să trăim. Umilește, lovește, alungă. Nouă femei au plecat deja. Eu am rămas doar pentru că fiica mea e bolnavă de inimă. Dar în seara asta m-a făcut de râs în fața tuturor. Nu mai e vorba de muncă. E vorba de demnitate.
Domnul Richards tăcu îndelung, apoi întrebă încet:
— Cum se numește fiica ta?
— Deborah, domnule. Are nouă ani.
Bărbatul se lăsă pe spate în fotoliu, închise ochii. — Bănuiam că Rose e crudă, dar… până în punctul ăsta… — clătină din cap. — Îți mulțumesc că ai avut curajul să-mi spui.
A doua zi dimineață, scena neașteptată se desfășură în fața tuturor. Rose, în halat roșu, dădea ordine peste tot, când în salon intră domnul Richards, sobru, îmbrăcat într-un costum elegant. Toți amuțiră.
— Rose — spuse răspicat. — Trebuie să vorbim.
— Dragul meu, chiar în fața servitorilor? — chicoti ea forțat.
— Da, chiar în fața lor — replică el rece. — Ajunge. M-am săturat de crizele și cruzimea ta. Oamenii ăștia muncesc ca să țină casa vie. Tu o transformi într-o închisoare.
— Cum îndrăznești?! — șuieră ea.
— Îndrăznesc — o întrerupse Richards. — Și ascultă bine: de azi înainte nu mai ai voie să te amesteci în munca personalului. Dacă voi mai primi vreo plângere, voi cere divorț.
Rose se albise la față, buzele îi tremurau, dar nu scoase niciun cuvânt.
Atunci el se întoarse spre Naomi:
— Tu rămâi. Și mă voi ocupa personal de tratamentul fiicei tale.
Ochii lui Naomi se umplură de lacrimi. Se aplecă să îngenuncheze, dar Richards o ridică de umeri.
— Ridică-te. Meriți respect, nu pomeni.
Seara aceea, în bucătărie, întregul personal se adună. Chiar și Sandra, cea mai tăcută dintre servitoare, zâmbea. Mama Ronke o îmbrățișă pe Naomi:
— Vezi, fiica mea? Răbdarea ta n-a fost în zadar. Ai făcut imposibilul.
Naomi strânse cruciulița de la gât și șopti încet:
— Pentru Deborah. Pentru dreptate.
Atunci înțelese că, după atâția ani, soarta în sfârșit îi zâmbea. Dreptatea biruise.
Parteneri
