Când Cristian ajunse la vilă, noaptea se lăsase deja peste grădinile luminate de felinare. În spatele porții din fier forjat, slujitorii în uniforme cărau tăvi cu pahare de șampanie, iar prin ferestrele mari se zăreau oaspeții așezați la mesele lungi, scăldate în lumina candelabrelor.
Liza stătea pe scaunul din dreapta, cu mâinile strânse în poală. Rochia pe care o împrumutase de la o colegă era simplă, verde-închis, dar pe ea părea de o eleganță rară. În mașină plutea un amestec de parfum de trandafiri și emoție.
— Nu vă temeți, — spuse Cristian, zâmbind. — E doar o cină. Stăm o oră, poate două, apoi vă duc acasă.
— Ușor de zis, — răspunse ea încet. — Eu n-am mai fost niciodată într-un loc ca acesta. Mă simt… ca o impostoră.
— Zâmbiți, — o încurajă el. — Dacă zâmbiți, o să creadă că le faceți o favoare doar venind aici.
Liza coborî din mașină și, în clipa în care trecu pragul, conversațiile se stinseră. Toate privirile se îndreptară spre ea. Nu purta bijuterii sau haine extravagante, dar avea ceva ce ceilalți nu aveau: o grație naturală, o demnitate imposibil de cumpărat.
Elena Crăsinescu se înțepeni. Ținea un pahar de prosecco atât de strâns încât degetele i s-au albit.
— Cristian, cine este domnișoara? — întrebă, forțându-se să zâmbească.
— Soția mea, mamă, — spuse el calm. — O cheamă Liza.
Liniște deplină. Se auzeau doar ticăitul ceasului de perete și respirațiile oaspeților. Apoi, cineva izbucni într-un râs stânjenit.
— Soția ta? Ce glumă bună! — exclamă mătușa Rodica. — Și noi care credeam că ne-ai fi spus un asemenea eveniment important!
— Acum știți, — răspunse simplu Cristian.
Elena se apropie de Liza, analizând-o de sus până jos.
— Și… unde v-ați cunoscut, dacă nu e secret?
— Într-o florărie, — răspunse fata fără ezitare. — L-am ajutat să aleagă un buchet pentru dumneavoastră.
Un murmur străbătu sala. Câteva femei își duseră mâinile la gură, ascunzându-și zâmbetele ironice.
— Ce… romantic, — spuse Elena cu voce tăioasă. — Luați loc, vă rog.
Se așezară la masă. Cristian încerca să pară relaxat, dar tensiunea din jur se simțea în aer. Liza însă părea liniștită, chiar fermecătoare în simplitatea ei.
— Și, Liza, unde ați studiat? — întrebă o femeie elegantă, purtând o eșarfă de mătase.
— Nu mai studiez, — răspunse Liza. — Lucrez.
— Interesant! Și ce profesie aveți?
— Femeie de serviciu, — spuse ea senin, luând o înghițitură de apă.
Tăcere. Un cuțit căzu pe farfurie cu un clinchet ascuțit. Unii își întoarseră privirea, alții zâmbiră fals. Elena rămase nemișcată, ca împietrită.
— Glumeam, — adăugă Liza după o clipă, cu un zâmbet cald. — De fapt, ajut în florărie. Îmi plac florile. Mirosul lor mă face să uit de tot.
Invitații răsuflară ușurați, iar râsetele se reluară. Liza răspundea cu grație la fiecare întrebare, iar farmecul ei cuceri treptat întreaga masă. Chiar și unchiul Petre, cunoscut pentru sarcasmul său, spuse:
— În sfârșit, o femeie care vorbește sincer.
Doar Elena rămase încordată, cu un zâmbet încremenit. După desert, îl chemă pe fiul ei în hol.
— Ai înnebunit? — șopti printre dinți. — Cine e fata asta? Știi ce spune lumea?
— Nu-mi pasă, mamă, — răspunse el liniștit. — E o persoană care nu joacă niciun rol. Prima pe care o cunosc așa.
— Ne faci de râs! — izbucni ea. — După tot ce am construit, tu vii cu o necunoscută?
— Mai bine o necunoscută sinceră, decât o lume întreagă de ipocriți.
Ea rămase fără cuvinte.
Când s-a întors în salon, Liza nu mai era acolo. Cristian o găsi în grădină, lângă fântâna arteziană. Apa scânteia sub lumina lunii.
— Probabil nu mă veți mai invita niciodată, — spuse ea fără să se întoarcă. — Mama dumneavoastră mă urăște.
— Mama urăște tot ce nu poate controla, — răspunse el. — Dar dumneavoastră… dumneavoastră nu poate controla pe nimeni.
Liza zâmbi ușor.
— Nici dumneavoastră nu sunteți cum păreați. Credeam că sunteți doar un bogat arogant. Dar, de fapt, sunteți doar singur.
— Poate, — spuse Cristian. — În lumea mea, toți poartă măști. Dumneavoastră nu purtați.
Se apropie și îi luă mâna.
— Știu că ați acceptat doar pentru o seară, dar dacă aș vrea să nu se termine?
Ea râse scurt.
— Nu cred în basme, Cristian. Noi doi venim din lumi diferite.
— Poate, — răspunse el. — Dar uneori e suficientă o singură seară ca două lumi să devină una.
Și o sărută. Ușor, cu emoție, de parcă totul s-ar fi putut risipi în orice moment.
A doua zi, Bucureștiul fierbea de zvonuri. „Omul de afaceri Crăsinescu și misterioasa soție” — titrau tabloidele. Telefoanele Elenei sunau fără oprire.
Ea stătea pe terasa vilei, privind spre orizont, cu un album vechi de fotografii în brațe, amintindu-și cum și ea visase odată la iubire, înainte ca ambiția și aparențele să-i înghețe sufletul.
Câteva zile mai târziu, Cristian și Liza se întoarseră la vilă. Elena îi aștepta în tăcere, îi privi lung pe fată și spuse doar:
— Dacă îl faceți fericit, nu mă voi opune.
Liza amuți, iar Cristian zâmbi recunoscător.
Așa s-a încheiat farsa care trebuia să fie o simplă glumă, dar s-a transformat într-o poveste adevărată.
Pentru că, uneori, un singur buchet de flori este suficient pentru a schimba un destin.
Parteneri
