Când am auzit acele cuvinte, am simțit cum aerul îmi dispare din plămâni.
— Nu ești soția mea. Și acest apartament — nu este al tău!
Totul în jur a început să se învârtă. În cap mi se făcuse un zgomot surd, iar inima bătea cu putere, ca și cum tocmai aș fi alergat un maraton. Aveam impresia că pământul se mișcă sub picioarele mele.
Trăisem în acest apartament zece ani. Zece ani întregi de muncă, dragoste și sacrificii. Mi-am investit acolo timpul, energia și banii. Iar acum cineva îmi spunea că nu am niciun drept asupra lui?
— Ce? — am reușit să rostesc cu o voce răgușită.
Bărbatul din fața mea — soțul meu, sau mai bine spus, omul pe care îl crezusem soț — mă privea rece, cu o expresie impasibilă.
— Ai auzit bine, — a spus el, cu vocea tăioasă. — Nu suntem căsătoriți.
— Cum adică nu suntem căsătoriți?
Aproape că am râs din neputință. Ne căsătoriserăm acum zece ani, cu martori, inele și fotografii. Țineam chiar eu albumul acela în care le aranjam cu grijă.
Soacra mea, așezată comod în fotoliul de lângă fereastră, a intervenit calm:
— Actele sunt clare, Laura. Nu ești soția lui.
Am privit-o șocată.
— Este o glumă?
— Nu, draga mea, — a răspuns ea, zâmbind ușor. — Este doar realitatea.
Nu puteam înțelege ce se întâmplă.
— Cum e posibil?
Adrian a făcut un pas spre mine.
— Nu te-ai gândit să verifici ce ai semnat la Starea Civilă? Nu a fost o căsătorie. A fost o simplă înregistrare a coabitării.
Un fior rece mi-a străbătut tot corpul.
— Ce?!
— Oficial, ești doar chiriașă aici, — a adăugat soacra. — Locuiești în casa noastră.
— A voastră?!
— Da, — a spus ea, ridicând din umeri. — Apartamentul este pe numele meu și al lui Adrian. L-am cumpărat înainte să apari tu în viața lui.
Am început să-mi amintesc momentele în care Adrian evita subiectul actelor locuinței. Îmi spunea mereu: „Nu contează acum”, „Ai încredere în mine”. Și am avut.
Cât de naivă fusesem.
— Dar eu am plătit pentru renovare!
— Și? — a răspuns el indiferent.
— Am cumpărat mobilă, am plătit facturi, mâncare, totul!
— A fost alegerea ta, — a spus soacra pe un ton tăios. — Nimeni nu te-a obligat.
Am simțit cum mi se rupe ceva în interior.
— De ce? — am întrebat.
— Pentru că așa a fost convenabil, — a spus femeia, ridicându-se din fotoliu. — Ai avut grijă de casă și de fiul meu, dar acum vremurile s-au schimbat.
Am privit-o confuză.
— Adrian are pe altcineva, — a adăugat ea. — A venit momentul să pleci.
Am încremenit.
— Ce femeie?
— Roxana, — a spus Adrian. — E asistentă medicală. Ne vedem de șase luni.
Cuvintele lui m-au lovit în plin. Jumătate de an trăise o viață dublă, venind acasă după ce fusese cu ea.
— Roxana este potrivită pentru el, — a spus Maria, cu satisfacție. — Este tânără, educată și dintr-o familie bună.
Mi-am amintit instant prima noastră întâlnire. Când m-a evaluat rece și a spus: „Asistentă la magazin? Interesant…”
Am inspirat adânc.
— Cât timp am să plec?
— O săptămână, — a spus Adrian, vizibil ușurat.
— O săptămână pentru zece ani de viață, — am repetat.
Maria a adăugat cu o voce fals blândă:
— Ești tânără, Laura. Poți lua viața de la capăt. Ai economii, nu?
Am tăcut. Nu aveam. Tot ce câștigasem investisem în această casă.
— Îmi voi lua lucrurile, — am spus calm.
— Desigur, dar mobila rămâne, — a adăugat Adrian. — Eu am plătit pentru ea.
Am vrut să protestez, dar nu aveam nicio dovadă. Toate facturile erau pe numele lui.
În noaptea aceea nu am dormit. L-am auzit râzând la telefon, probabil cu Roxana. Dimineața am cerut concediu de la serviciu, invocând o urgență.
Apoi am început să caut adevărul. Am analizat actele noastre „de căsătorie” și am descoperit că, într-adevăr, erau doar un contract de coabitare, perfect legal, dar fără valoare matrimonială.
Furia s-a transformat în hotărâre. Am sunat-o pe o veche prietenă, acum avocat.
— Diana? Am nevoie de tine.
Trei zile mai târziu, Adrian a intrat în apartament. M-a găsit stând la masă, cu o ceașcă de ceai.
— Credeam că împachetezi.
— Am făcut mai mult decât atât, — i-am răspuns.
I-am întins o mapă cu documente. A început să citească.
— Ce e asta?
— O acțiune legală pentru recunoașterea drepturilor mele de concubină pe termen lung. Zece ani nu se șterg așa ușor.
El a râs disprețuitor.
— Nu ai nicio șansă.
— Ba da. Am dovezi: transferuri bancare, martori, fotografii. Iar avocatul meu e convins că voi obține jumătate din valoarea apartamentului.
Chipul lui s-a schimbat.
— Și dacă refuz?
— Atunci ne vedem în instanță, — am spus liniștită. — Iar dacă tot ajungem acolo, s-ar putea să menționez și neregulile financiare din firma ta.
Era un bluf, dar unul credibil. Adrian s-a albit la față.
Câteva ore mai târziu, eram la notar. El a semnat un acord prin care îmi oferea o compensație financiară consistentă. Maria a asistat în tăcere, privindu-mă cu resentiment.
— Nu te voi ierta niciodată, — mi-a spus printre dinți.
— Nu am nevoie de iertarea ta, — i-am răspuns. — Mi-ajunge libertatea.
La scurt timp, m-am mutat într-un apartament mic, dar plin de lumină. Am ales singură culorile, am cumpărat mobilă nouă și am început să respir din nou.
Într-o seară, telefonul a sunat.
— Laura? Sunt Adrian.
— Ce vrei?
— Să-mi cer iertare. Roxana m-a părăsit.
Am tăcut o clipă, apoi am răspuns:
— Îmi pare sincer rău să aud asta. Dar nu mai fac parte din povestea ta.
Și am închis.
Pentru prima dată în zece ani, viața îmi aparținea în întregime.
Dacă această poveste te-a emoționat, distribuie-o. Poate ajunge la cineva care are nevoie să-și amintească că puterea de a merge mai departe e întotdeauna în noi.