Am introdus cheia în broasca ruginită, iar scrâșnetul care a urmat părea că întreaga casă suspină. Ușa nu s-a deschis imediat, ca și cum s-ar fi opus, dar în cele din urmă, cu un geamăt lung, s-a dat la o parte. Un fior rece m-a lovit în față, iar atmosfera nu mai semăna a pivniță, ci a unui mormânt adânc.
Am coborât scările înguste, lipite de perete. Scândurile scârțâiau sub picioare, sunetul lor răsunând în liniștea asurzitoare ca bătaia unei inimi. Jos, aerul era încărcat de miros de mucegai, ciuperci și un miros metalic, cunoscut – miros de sânge.
Lumina pătrundea printr-o fereastră mică, situată lângă tavan, și am zărit rânduri de cuști sudate din bare de fier. Ceva se mișca în fiecare dintre ele. La început am crezut că sunt șobolani, dar nu era așa. Ochii le străluceau cu o inteligență ciudată, galbeni și animalici, dar conștienți.
M-am apropiat, și atunci i-am văzut cu adevărat: fețe de lup, prea mari și cu trăsături umane. Labele se întindeau spre bare, ghearele zgâriind metalul, iar încheieturile purtau urme de frânghie. Mă priveau ca și cum ar fi știut totul și așteptau.
Privind pereții, am observat tencuiala mâzgălită cu scris strâmb. Era scrisul soțului meu: formule, date, nume. Printre acestea, numele bunicii mele, iar dedesubt, cu marker roșu, cuvintele „Obiect de succes”.
Genunchii mi s-au slăbit și m-am agățat de perete ca să nu cad. Pași grei răsunau în spatele meu, aceeași ritmicitate pe care o auzisem cu trei ore în urmă. M-am întors și l-am văzut pe Roman în prag, ținând un cuțit și afișând un zâmbet sinistru.
„Trebuie să înțelegi, Mira”, a spus el calm, „Nu e vorba de bani. E vorba de eternitate. Ea m-a ajutat. Și acum e rândul tău.”
Cuștile au început să zdrăngănească și creaturile au lovit gratiile, umplând aerul cu un sunet înfricoșător. Am țipat, vocea mea contopindu-se cu urletele lor, în timp ce bătăile inimii mele păreau să răsune cel mai puternic.
Una dintre cuști s-a prăbușit brusc, gratiile răsucite cedând sub ghearele unei creaturi pe jumătate lup, pe jumătate om. Privirea i s-a oprit asupra mea și apoi asupra lui Roman.
Într-o clipă, o lovitură, un țipăt și cuțitul a căzut pe podea. Roman a dispărut într-un mârâit adânc, pierzându-și vocea în întunericul sfâșiat de dinți.
Creatura și-a ridicat capul și m-a privit fix. Ochii ei, unul albastru-aprins și celălalt chihlimbar, erau identici cu cei ai bunicii mele din vechiul portret. „Fugi, copilă”, am auzit în mintea mea.
Am ieșit în fugă din subsol, fără să mai rețin că trântisem ușa în urma mea. Casa rămânea în urmă, iar teroarea amestecată cu înțelegerea îmi bătea puternic în piept. Vecinul știa, bunica știa, și acum știam și eu.
Când m-am uitat înapoi, subsolul era întunecat. Doar doi ochi străluceau pentru o clipă în întuneric și apoi s-au stins.
Fiecare pas, fiecare sunet și fiecare privire au rămas întipărite în memoria mea, ca o amintire vie a ceea ce se ascundea sub casa aparent liniștită.