Carol descoperă adevărul despre Ronald într-un mod neașteptat: de la teamă la o familie extinsă
După cinci ani de suferință și dezamăgiri, Carol reușește în sfârșit să rămână însărcinată. Ea decide să păstreze vestea doar pentru ea până când se convinge că totul este în siguranță. Totuși, la ecografie, bucuria ei este brusc zdruncinată când își vede soțul, Ronald, mângâind cu tandrețe burtica unei femei însărcinate. Cine era această femeie? Determinată să afle adevărul, Carol îl urmărește și descoperă ceva complet neașteptat.
⸻
Mâinile îi tremurau în timp ce așeza testul de sarcină pe chiuveta din baie. De cinci ani trăia aceeași serie de așteptări și dezamăgiri, dar în dimineața respectivă simțea că este diferit. Ținându-și respirația, a privit cum apar, încet, două liniuțe roz.
Prima reacție a fost să-l sune pe Ronald. El fusese sprijinul ei în toți acești ani – tratamentele, lacrimile, nopțile în care cădea în plâns după alte luni pierdute. Totuși, după atâtea eșecuri, simțea că nu poate să-i spună decât atunci când avea dovada clară. Încă o dezamăgire ar fi fost prea greu de suportat pentru amândoi.
Carol a făcut programare la ecografie și i-a spus lui Ronald că merge la dentist. Minciuna i-a apăsat sufletul, dar s-a liniștit gândindu-se că bucuria va fi cu atât mai mare când îi va arăta dovada.
La spital, tehniciana i-a plimbat sonda pe burtă.
— Uite, acolo, a spus ea, arătând pe ecran. Vezi micuța licărire?
Carol a privit atent și a văzut. O bătaie rapidă, o inimioară.
— Doamne, a șoptit.
O fericire nemaiîntâlnită a cuprins-o. După cinci ani de chin, urma să devină mamă.
Ieșind din cabinet, cu mâna pe burtică, se gândea deja cum să-i dea vestea lui Ronald — poate să-i ofere poza de la ecografie cadou. Însă gândul s-a spulberat imediat ce a cotit pe coridor.
Lângă sala de obstetrică era Ronald. Soțul ei. Dar nu era singur. Ținea în brațe o femeie tânără, cu burtica mare. Palma lui era protectoare peste rotunjimea ei, iar privirea lui avea aceeași căldură și liniște care o sprijinea pe Carol de fiecare dată când îi era greu.
Nu era o simplă îmbrățișare; era ceva intim. Carol s-a ascuns în spatele unui automat, inima îi bătea atât de tare că acoperea orice zgomot. Cine era acea femeie și de ce era Ronald acolo în loc să fie la serviciu, așa cum spusese?
A auzit-o pe femeie murmurând, iar Ronald a râs sincer. Carol s-a simțit sfâșiată.
Au ieșit, iar Carol, cuprinsă de un impuls neașteptat, a chemat un Uber. Afară, Ronald i-a deschis ușa mașinii femeii cu o tandrețe care i-a provocat un fior. Când șoferul a oprit lângă ea, s-a urcat și a spus cu voce tremurată:
— Urmăriți sedanul albastru, vă rog.
Carol a urmărit mașina până la o casă necunoscută. A coborât mai devreme și a mers pe jos. Ronald ajuta femeia să coboare, cu mâna pe spatele ei, ca și cum ar fi fost ceva firesc. Carol a simțit un junghi în piept.
A bătut la ușă. Ronald a deschis. Fața lui s-a albit.
— Carol? Ce cauți aici?
— Eu ar trebui să te întreb, i-a răspuns, intrând.
Femeia stătea în sufragerie, cu mâna pe burtă. Era tânără, abia trecută de douăzeci de ani, frumoasă, cu ochii largi și pielea luminoasă. Privirea ei s-a luminat când a văzut-o pe Carol.
— Tocmai m-am întors de la ecografie, i-a spus Carol, cu voce tremurândă. Știi… fiindcă și eu sunt însărcinată.
Ronald părea fără cuvinte. Dar femeia? Ea a început să râdă.
— Dumneavoastră sunteți Carol?! Și m-a îmbrățișat ca și cum mă cunoștea de-o viață.
Carol a rămas înlemnită.
— Ce faci? Ești nebună? a izbucnit ea.
Ronald și-a trecut mâna peste față.
— Carol, te rog, lasă-mă să-ți explic.
— Sunteți însărcinată? a întrebat fata, cu ochii mari de bucurie. A sărit de parcă era un copil.
Carol a dat din cap, derutată complet.
— Minunat! Asta înseamnă că bebelușii noștri vor crește împreună, ca frații!
— Nu frați, ci familie, a spus Ronald cu glas apăsat. Ea e fiica mea, Carol.
Carol a privit-o mai atent. Aceiași ochi căprui ca ai lui Ronald. Aceeași gropiță discretă în obraz. Cum nu o văzuse mai devreme?
— Eu sunt Anna, i-a spus tânăra întinzându-i mâna. Mama a murit acum câteva luni, de cancer. Căutând printre lucrurile ei, am găsit certificatul de naștere cu numele tatălui meu. Nu aveam pe nimeni altcineva.
Ronald a adăugat, cu ochii umezi:
— Nu am știut că am o fiică. Am aflat abia recent. Și da, toate serile în care am zis că sunt la birou… eram aici, încercând să o cunosc.
Carol a căzut pe un scaun, istovită.
— Eram convinsă că mă înșeli…
— Doamne, nu, a zis Anna. Vorbește doar despre tine. Atât de des încât i-am spus să te aducă la mine.
Un hohot de râs i-a scăpat printre lacrimi. Totul era atât de absurd, încât nu putea decât să râdă.
Mai târziu, stătea la masa din bucătăria Annei, cu ceai de mușețel.
— Am vrut să vă aduc împreună într-un mod frumos, a spus Ronald. Nu așa.
— Nici eu n-am ales bine să te urmăresc cu Uberul, a recunoscut Carol.
Anna a izbucnit:
— O să fie cea mai tare poveste pentru copilul meu! Că bunica a crezut că bunicul o înșală, dar de fapt descoperea că devenea bunică!
Carol a rămas cuvântul „bunică” pe buze, straniu, dar cald. În două luni urma să fie mamă vitregă și bunică, iar în șapte luni… mamă.
Ronald i-a strâns mâna. Lumina soarelui reflecta pe verigheta lui.
— Până la urmă, n-ai pierdut nimic. Ai câștigat o familie mai mare.
Anna a ridicat sprâncenele, veselă:
— Și acum? Mergem la cumpărături pentru bebeluși? Să luăm body-uri la fel pentru amândoi?
Carol a înțeles că familia își găsește întotdeauna drumul, chiar dacă la început totul pare haotic.
Parteneri
