Motociclistul care a adus adevărul
Motociclistul a intrat în camera mamei mele de la azil joi, la ora 14:00. Am apăsat imediat butonul de apel pentru a chema personalul de securitate.
Acest bărbat tatuat, cu barbă lungă și vestă de piele acoperită cu petice, părea complet nepotrivit să se afle lângă mama mea în vârstă de 87 de ani, care își trăia ultimele zile. Eu eram fiica ei, singura rudă apropiată, și anunțasem clar personalul medical că mama nu primește vizitatori. Cu atât mai puțin un motociclist străin, care, cel mai probabil, greșise camera.
În momentul în care m-am ridicat să-i spun să plece, mama și-a deschis ochii pentru prima dată după două zile. L-a privit pe bărbatul necunoscut și a rostit un nume care mi-a înghețat sângele în vine: „Ionel?”
Chipul motociclistului s-a schimbat. Lacrimi i-au brăzdat obrajii, udându-i barba căruntă. S-a apropiat de patul mamei, i-a luat mâna fragilă în palmele sale mari, pline de cicatrici, și i-a spus cu o voce surprinzător de blândă:
— Nu, doamnă. Eu nu sunt Ionel. Dar Ionel m-a trimis.
Mama a început să plângă. Motociclistul plângea și el. Eu am rămas împietrită, neînțelegând cine era acel Ionel și de ce un străin ținea mâna mamei mele muribunde cu atâta grijă, ca pe un lucru prețios.
Nu aveam de unde să știu că mama ascunsese un secret timp de șaizeci și trei de ani — un secret care avea să zdruncine tot ce crezusem că știu despre viața ei. Iar acest motociclist venise tocmai pentru a-mi spune adevărul.
— Îmi pare rău că am intrat așa, fără să anunț, a spus bărbatul. Dar nu aveam de ales. Ionel… Ionel a murit acum două săptămâni. Înainte să moară, mi-a spus că are o datorie neîmplinită. Că trebuie să duc un mesaj unei femei din Piatra Neamț, unei femei care i-a schimbat viața. O femeie pe nume Victoria.
Am simțit cum mi se înmoaie genunchii. Victoria era mama mea. Îl priveam pe acel om cu neîncredere, dar tonul vocii lui, privirea sinceră și emoția din glas mă făceau să cred că spune adevărul. M-am așezat înapoi pe scaun și am întrebat:
— Cine ești tu, de fapt?
— Mă cheamă Mircea. Sunt fiul lui Ionel. Și cred că e momentul să-ți spun ce nu a mai apucat el să spună.
Mama îl privea cu ochii mari, umezi, dar tăcea. Îi ținea mâna strâns, de parcă ar fi vrut să nu-l lase să plece. Am făcut semn personalului de securitate, care tocmai intrase, să iasă din cameră. Aveam nevoie de răspunsuri.
Mircea a tras aer adânc în piept și a început:
— Ionel a cunoscut-o pe Victoria în 1962, la o petrecere organizată de cooperativele agricole. El avea douăzeci și doi de ani, iar ea nouăsprezece. S-au plăcut imediat. Mi-a spus că mama ta râdea frumos și avea ochi luminoși. Nu cred că a iubit vreodată o altă femeie mai mult. Dar viața nu a fost blândă cu ei.
Am rămas fără cuvinte. Mama mea, mereu rezervată și corectă, iubise un bărbat în tinerețe? Un bărbat despre care nu-mi spusese niciodată nimic?
— Erau logodiți în secret, a continuat Mircea. Dar când părinții Victoriei au aflat că Ionel provenea dintr-o familie modestă și avea un tată alcoolic, au făcut tot posibilul să-i despartă. Într-o noapte, tatăl ei a mers cu câțiva bărbați și l-au bătut crunt. I-au spus să plece și să nu se mai întoarcă.
Ochii mamei s-au umplut din nou de lacrimi. Mircea i-a șters obrazul cu delicatețe.
— Ionel a vrut să fugă cu ea, dar când s-a întors, Victoria dispăruse. Plecase din sat. Nu i-a mai scris, nu i-a dat niciun semn. A așteptat luni întregi, dar fără rezultat.
Am simțit un nod în gât. Nu-mi imaginam că mama purtase o asemenea durere o viață întreagă.
— După șase luni, Ionel a aflat că fusese trimisă la o mătușă, să o ascundă. Pentru că rămăsese însărcinată. Cu mine.
Am rămas fără aer. M-am sprijinit de perete, privind la Mircea fără să clipesc.
— Nu se poate… am șoptit.
— Eu sunt fratele tău, a spus el liniștit. Sau, mai bine zis, fratele tău vitreg. Victoria m-a adus pe lume, dar a fost obligată să mă dea spre adopție imediat. O familie din Arad m-a crescut. Nu am știut niciodată cine este mama mea biologică, până când tata, pe patul de moarte, mi-a spus totul.
M-am uitat la mama. Era palidă, dar zâmbea ușor.
— Am vrut să-ți spun de atâtea ori, a murmurat ea. Dar mi-a fost rușine. Am crezut că e mai bine așa.
M-am apropiat și i-am luat mâna.
— Mamă, nu trebuia să suferi singură.
— Am vrut doar să te protejez, a spus ea. Credeam că dacă te cresc cu grijă, nu vei simți lipsa nimănui. Dar în fiecare an, pe 14 septembrie, mă gândeam la el… și la băiatul meu.
Mircea a zâmbit trist.
— Tata nu te-a uitat niciodată. A păstrat o batistă de-a ta, un bilețel și o fotografie de la sărbătoarea câmpenească. Le-a ținut într-o cutie de lemn până în ultima clipă.
Am stat cu toții acolo mai bine de două ore. Mircea ne-a povestit despre viața lui, despre cum a fost un adolescent rebel, cum a găsit liniște în motociclete și în drumurile lungi. Dar mereu simțise că îi lipsește ceva. Acum știa ce.
În săptămâna următoare, starea mamei s-a înrăutățit, dar în privirea ei apăruse o pace nouă. Nu mai era încordată, nici tăcută. Într-o dimineață, i-a spus lui Mircea:
— Ești o bucată din mine. Îmi pare rău că te-am pierdut.
A doua zi, mama s-a stins liniștită, cu un zâmbet pe buze.
Am organizat o înmormântare simplă, așa cum și-ar fi dorit. Mircea a fost lângă mine tot timpul. Țineam mâinile împreunate. Nu mai eram singură.
După slujbă, Mircea mi-a dat o cutie mică. În ea se afla o scrisoare scrisă de Ionel înainte să moară, adresată mamei:
„Victoria, știu că viața ne-a despărțit, dar nu te-am uitat niciodată. Mi-a fost dor de tine mereu. Dacă Mircea a ajuns la tine, înseamnă că am făcut ceva bun. Să știi că te-am iubit cu tot sufletul și te iubesc și dincolo de lumea asta.”
Am citit scrisoarea cu voce tremurată. Am plâns amândoi și ne-am promis că nu vom mai lăsa viața să treacă fără să spunem ce simțim. Că nu vom mai judeca oamenii după aparențe.
De atunci, Mircea vine în fiecare duminică la mine. Mâncăm împreună, povestim, râdem. Este fratele pe care nu știam că îl am, dar pe care îl așteptasem toată viața.
Uneori, viața nu ne oferă răspunsurile atunci când le cerem. Le aduce atunci când suntem pregătiți să le înțelegem.
Dacă aveți părinți în viață, întrebați-i ce au pe suflet. Spuneți-le că îi iubiți. Iertați-i. Și nu judecați niciodată un om după înfățișare — uneori, inimile cele mai bune se ascund sub aparențe neașteptate.
Parteneri
