40 de motocicliști au ținut pe rând mâna unei fetițe muribunde timp de trei luni, pentru ca ea să nu se trezească niciodată singură în spital
Ultimele ei cuvinte, înainte ca boala să-i răpească vocea, au fost:
„Mi-aș fi dorit să am un tătic ca tine”, i-a spus lui Nea Sandu, un motociclist impunător de 130 de kilograme, cu lacrimi tatuate pe față, care intrase din greșeală în camera ei, căutând baia.
Acea întâmplare a schimbat totul — nu doar pentru Cătălina, fetița abandonată în spital de părinții care nu au suportat să o vadă murind, ci și pentru fiecare motociclist care, în următoarele nouăzeci și trei de zile, avea să se asigure că acest copil știa ce înseamnă iubirea înainte de a părăsi lumea aceasta.
Nea Sandu venise la spital pentru a-și vizita fratele bolnav, aflat în ultimele zile de viață. Rătăcind pe coridoarele reci ale Hospice-ului „Sfânta Maria”, a auzit plânsul care venea din camera 117. Nu era plânsul obișnuit al unui copil bolnav, ci suspine adânci, de cineva care își pierduse orice speranță.
— „V-ați rătăcit, domnule?”, l-a întrebat ea, ridicând privirea, cu căpșorul chel strălucind sub lumina dură a neonului.
— „Poate”, a recunoscut el, privind la mogâldeața aceea pierdută într-un pat de spital pentru adulți. „Dar tu?”
— „Părinții mei au zis că se întorc imediat”, a șoptit ea. „Au trecut douăzeci și opt de zile.”
Asistentele i-au spus mai târziu adevărul. Părinții Cătălinei semnaseră actele prin care o lăsau în grija statului și dispăruseră. Nu putuseră face față degradării ei, costurilor medicale și realității că își pierdeau copilul. Mai avea, poate, trei luni de trăit. Cel mai probabil, mai puțin.
— „Îi caută în fiecare zi”, i-a spus asistenta-șefă, Mariana, cu voce joasă. „Crede mereu că sunt la serviciu, că au ieșit să ia mâncare sau că sunt blocați în trafic.”
În noaptea aceea, Sandu s-a întors în camera 117. Cătălina era trează, privea tavanul și ținea strâns în brațe un ursuleț jerpelit.
— „Fratele tău e bine?”, l-a întrebat ea, amintindu-și motivul pentru care el venise acolo.
— „Nu, puiule. Nu e.”
— „Nici eu nu sunt”, a spus ea simplu. „Doctorii cred că nu înțeleg, dar eu știu. O să mor.”
Felul în care o spunea — atât de calm, pentru o fetiță de șapte ani — i-a sfâșiat sufletul lui Sandu.
— „Ți-e frică?”, a întrebat el.
— „Nu de moarte”, a răspuns ea. „De a muri singură.”
Atunci, Sandu a început să plângă. Și în acel moment a decis că nu o va mai lăsa singură niciodată.
A doua zi s-a întors acasă, și-a pus geaca de piele, a urcat pe motocicleta care nu mai pornise de ani buni și s-a dus la clubul lui de motocicliști din Giurgiu.
— „Fraților, avem o treabă mai importantă decât orice cursă”, le-a spus el.
Le-a povestit istoria Cătălinei și le-a arătat o fotografie cu ea și ursulețul ei. Nimeni nu a glumit, nimeni nu a refuzat.
A doua zi, în fața hospice-ului s-au adunat opt motociclete. Până seara, numărul lor a ajuns la douăzeci.
Au încheiat o înțelegere cu conducerea spitalului. În ture de câte șase ore, doi motocicliști rămâneau în camera 117, ținând-o de mână pe fetiță, povestindu-i, aducându-i jucării, dulciuri și chiar un televizor mic.
Cătălina râdea mai mult decât asistentele. Își crease un cod de culori pentru fiecare biker: „Moșul Răgușit”, „Domnul Urs”, „Pisica Neagră” și „Tati de Fier” — ultimul fiind, desigur, Sandu.
Într-o zi, cineva a adus o cățelușă mică, o corcitură de terrier salvată de pe marginea drumului. Au numit-o Lala și, cu acordul spitalului, a fost lăsată în salonul 117, într-un pătuț alăturat celui al Cătălinei.
Fetița a început să viseze din nou. Spunea că își dorește să trăiască măcar până la iarnă, ca să vadă zăpada alături de Lala. Dar trupul ei era prea obosit.
La sfârșitul celei de-a doua luni, vocea i s-a stins. Era epuizată complet. Comunicarea cu ea se făcea prin priviri, semne și bilețele scrise cu greu.
Într-o noapte ploioasă, un motociclist tânăr, pe care Cătălina îl numise „Prințul cu Barbă”, a stat cu ea opt ore. La final, a întrebat-o:
— „Cătă, dacă ai o dorință acum, una singură, care ar fi?”
Ea a scris pe o foaie tremurată:
„Să fiu adoptată. Să am și eu un tată.”
A doua zi, Sandu s-a prezentat la Protecția Copilului și a cerut să o adopte oficial.
— „Nu putem face asta atât de repede”, i-au spus funcționarii. „Procedura e lungă. Și nu are sens… știm că nu mai are mult.”
— „Are sens”, a răspuns el. „Măcar o zi. O oră. Un minut.”
L-au lăsat. Cu ajutorul unor avocați, al opiniei publice — căci povestea Cătălinei începuse să circule pe internet — Sandu a obținut tutela temporară.
Într-o dimineață, s-a întors îmbrăcat în costum, i-a pus fetiței un medalion cu fotografia lor și i-a spus:
— „De azi înainte, ești oficial fata mea.”
Cătălina a plâns. Toți au plâns.
Bucuria însă a durat doar două zile. În a treia zi, corpul ei a cedat. Respirația i s-a îngreunat, inima i-a bătut tot mai încet.
Dar nu era singură. Sandu era acolo, ținându-i mâna, iar în salon se aflau alți zece motocicliști. Unii stăteau jos, alții în picioare, în tăcere deplină.
A plecat zâmbind. Lângă ea, Lala a scâncit ușor, ca și cum ar fi vrut să o oprească.
După înmormântare, motocicliștii nu s-au întors la cursele lor. Au strâns bani și au înființat „Asociația Cătălina”, care sprijină copiii în stadii terminale, oferindu-le companie, jocuri, câini de terapie și, mai ales, oameni care să le țină mâna.
Camera 117 a fost transformată într-un loc colorat, plin de desene și povești. Pe perete a fost montată o placă pe care scrie:
„Aici a fost iubit un înger.”
Lala a fost adoptată de Sandu. Îl însoțește la fiecare tură, poartă o bentiță cu steagul clubului și intră în saloane legănându-și coada.
Trei ani mai târziu, într-un caz rar și emoționant, Sandu a fost anunțat că părinții biologici ai Cătălinei au fost găsiți. Voiau să participe la o ceremonie de comemorare.
Toți au fost sceptici.
Dar când au venit, palizi, cu ochii în lacrimi, ținând în mână o fotografie mică a fetiței și purtând pe chipuri remușcarea, Sandu i-a luat deoparte și le-a spus:
— „Nu v-am iertat, dar nici nu v-am urât. Cătălina v-a iubit până la capăt.”
Mama fetei a căzut în genunchi și a sărutat locul unde fusese așezată placa din camera 117.
Viața nu oferă mereu finaluri fericite. Dar uneori oferă șansa de a iubi și de a fi iubit, chiar și pentru o clipă. Și, uneori, un bărbat tatuat care intră din greșeală într-o cameră poate deveni tatăl pe care o fetiță nu l-a avut niciodată.
Cătălina nu a murit singură. A murit știind că a contat.
Dacă povestea aceasta ți-a atins inima, distribuie-o mai departe. Poate, undeva, cineva are nevoie să creadă că binele încă există.
Parteneri
