Acest motociclist a scos trupul neînsuflețit al fiicei mele pe ponton, în timp ce în jurul nostru se auzeau doar țipete și zgomotul apei.
Eram sub apă, cu plămânii arzând, căutând cu disperare în întunericul noroios unde se scufundase copilul meu. Când am reușit să ies la suprafață, gâfâind și tremurând, l-am văzut pe bărbatul acela masiv, cu barbă și vestă de piele, aplecat peste fiica mea, făcându-i masaj cardiac.
Mâinile lui tatuate apăsau ritmic pieptul mic al Anei, în timp ce apa curgea din gura ei. În jur, oamenii de la picnic — organizat de biserică — priveau înmărmuriți, unii filmând cu telefoanele, fără să miște un deget. Străinul nu se uita la nimeni. Doar continua compresiile, suflând viață în trupul neputincios al copilului meu, în timp ce eu mă târam pe ponton, scuipând apa și tremurând de frig și teamă.
Deodată, Ana a tresărit. A tușit, a vărsat apă și a început să plângă. Nu cred că am auzit vreodată un sunet mai frumos. Am întins mâinile spre ea, plângând de ușurare, iar motociclistul s-a dat încet la o parte, lăsându-mă să o strâng la piept. Când am ridicat privirea, voiam să-i mulțumesc, să-i aflu numele, să-i spun cât de recunoscătoare îi sunt — dar el deja se îndepărta pe ponton, spre parcare.
— „Așteptați!”, am strigat, dar vocea îmi era abia o șoaptă, răgușită de la apă. Bărbatul s-a urcat pe un Harley-Davidson negru și a plecat, în timp ce eu o țineam pe Ana în brațe, tremurând și plângând.
Nu am aflat niciodată cine era. N-am avut ocazia să-i mulțumesc omului care i-a salvat viața fiicei mele, în timp ce ceilalți doar priveau.
Asta s-a întâmplat acum trei luni. De atunci, nu am încetat să-l caut. Iar astăzi, când l-am revăzut, m-am cutremurat. Pentru că bărbatul care o salvase pe Ana era, de fapt, un deținut.
Lucram la tribunal, ca grefier, în ziua în care urma să se judece un dosar de eliberare condiționată. Când a intrat în sală, escortat de un gardian, l-am recunoscut imediat. Avea aceeași barbă, aceleași tatuaje. Doar că acum purta o salopetă portocalie și cătușe la mâini. Mi s-a oprit respirația. Am uitat să notez ce dicta judecătorul. În fața mea stătea omul care mi-a salvat copilul.
După ședință, am cerut să văd dosarul lui. Numele său era Doru Călin, 42 de ani. Era condamnat pentru vătămare corporală gravă, în urma unei bătăi de stradă. Primise cinci ani de închisoare și, după trei ani, cerea eliberare condiționată pentru bună purtare.
Am rămas fără cuvinte. Omul care, într-un moment, ridicase pumnii asupra cuiva până la comă, fusese același care, într-o altă zi, folosise aceleași mâini pentru a readuce un copil la viață.
Seara, după ce Ana a adormit, am căutat mai multe informații. I-am găsit contul de Facebook — vechi, dar încă activ. Puține postări, câteva fotografii cu motociclete, câini și o femeie frumoasă, probabil soția lui. Ultima postare era de acum patru ani: „Azi, o parte din mine a murit. Rămas bun, Ines.”
Am aflat apoi că soția lui murise într-un accident de motocicletă, lovită de un tânăr fără permis. Orbit de durere, Doru îl atacase pe loc. A fost arestat imediat. Dintr-odată, totul a început să capete sens. Poate că, atunci când a salvat-o pe Ana, încerca să repare o rană mai veche.
Câteva zile mai târziu, am mers la tribunal, unde urma să se anunțe decizia. Doru a fost eliberat condiționat. L-am așteptat la ieșire. Avea o geantă în mână, un mers apăsat și o privire pierdută. Când m-a văzut, a încremenit.
— Nu știu dacă vă amintiți de mine, i-am spus. Fetița pe care ați salvat-o se numește Ana. E fiica mea.
A dat din cap încet, zâmbind slab.
— Mă bucur că e bine, a spus simplu, întorcându-se să plece.
— Vă rog, stați! Vă caut de trei luni. Nu pot să vă las să plecați așa. Vă datorez totul.
— Nu îmi datorați nimic. A fost ceva ce trebuia să fac.
— Dar ceilalți doar priveau! Dumneavoastră ați acționat!
— Am pierdut și eu pe cineva, a răspuns. N-am putut s-o salvez. Când am văzut-o pe Ana, am simțit că, dacă salvez măcar un copil, poate se vindecă ceva în mine.
Am rămas tăcuți o clipă. Apoi i-am întins un desen făcut de Ana. Îl reprezenta pe el, pe motocicletă, cu o inimă mare roșie.
— L-a desenat după ce i-am povestit ce s-a întâmplat. L-a numit „Îngerul cu piele de motociclist”.
Doru a luat hârtia cu mâinile tremurânde, iar în ochii lui am văzut lacrimi.
— Poate… aș putea s-o văd, dacă nu deranjez.
— V-ar plăcea să veniți la picnic duminică?
— Numai dacă aveți cafea, a spus zâmbind prin lacrimi.
A venit. Ana l-a recunoscut imediat și a alergat spre el. Între ei s-a format o legătură greu de explicat. În următoarele săptămâni, Doru a început să vină des. La început timid, apoi tot mai deschis.
Am aflat că nu avea familie, nici copii. Doar un câine, Ringo, pe care îl recuperase de la un prieten.
Oamenii din comunitatea noastră au fost la început reticenți. Unii au spus că nu e potrivit să stea printre copii. Dar eu le-am povestit totul, fără exagerări, și i-am rugat să-l judece după cine este acum, nu după trecut. Cu timpul, au început să-l privească altfel.
A reparat gardul bisericii, a ajutat la strângerea de fonduri pentru un copil bolnav și i-a dus acasă pe bătrânii din sat, pe motocicleta lui, glumind și zâmbind.
După câteva luni, Ana a început să-i spună „nenea Doru”. Eu, în tăcere, am început să simt tot mai multă afecțiune și respect pentru el.
Într-o seară ploioasă, a venit la fereastră cu un coș de fructe și un borcan de dulceață.
— Ana mi-a spus că e răcită. Am adus ceai de salvie și dulceață de cireșe amare. Așa făcea mama mea.
Am zâmbit și l-am invitat înăuntru. A fost o seară liniștită. Am privit desene animate cu Ana, apoi am stat de vorbă. M-a întrebat despre soțul meu.
— Ne-a părăsit când Ana avea doi ani. A fost greu, dar acum suntem bine.
S-a uitat lung la mine și a spus:
— Uneori, Dumnezeu trimite oameni în viața noastră în cele mai neașteptate moduri.
A fost momentul în care am înțeles că, poate, acest om cu un trecut dureros a venit pentru un motiv.
Au trecut șase luni. Doru lucrează acum ca voluntar la centrul comunitar. Ana îl adoră. Iar eu am învățat, prin el, că fiecare om merită o a doua șansă.
Ne-am mutat împreună luna trecută. Nu avem planuri mari, dar trăim simplu și în liniște.
Am învățat că lumea judecă ușor, dar un om nu trebuie definit de greșelile din trecut, ci de ceea ce alege să facă astăzi. Doru nu a fost doar salvatorul fiicei mele. A fost un om care s-a ridicat din propria durere și a ales să vindece, salvându-i pe alții.
Uneori, cei mai buni oameni sunt cei care au trecut prin cele mai grele încercări. Iar ceea ce contează cu adevărat este ceea ce aleg să facă după aceea.
Parteneri
