La petrecerea de ziua ei, noua mea noră, Laura, s-a ridicat și a umilit-o dur pe nepoata mea de 13 ani, Maria — fiica fiului meu din prima căsătorie, a cărui soție a decedat.
Laura deschidea cadourile primite, zâmbind la fiecare dintre ele, până a ajuns la cadoul oferit de Maria. Fata muncise din greu timp de luni de zile ca babysitter pentru a strânge bani și a cumpăra ceva din suflet: un șal lucrat manual. Maria spera ca Laura să fie, în sfârșit, drăguță, pentru că de cele mai multe ori se arăta rece și nepăsătoare.
Când a văzut șalul, Laura a aruncat o privire scurtă și a schițat un zâmbet batjocoritor, spunând:
— „Ei bine, Maria… EU SUNT NOUA TA MAMĂ ACUM. Puteai să depui mai mult efort pentru cadoul meu. Să strângi bani pentru ceva mai… valoros. ASTA E… URÂT.”
Încăperea a rămas cufundată în tăcere, iar fața Mariei s-a făcut roșie, ochii umplându-i-se de lacrimi.
Atunci nu am mai putut rămâne tăcută și m-am ridicat, spunând răspicat:
— „Nu-ți face griji, Laura. Ți-am adus în seara asta o SURPRIZĂ FOARTE VALOROASĂ. Mult mai mare decât un șal.”
Fața Laurei s-a luminat imediat, aplecându-se înainte cu entuziasm. Am scos din poșetă un plic și i l-am întins. Când l-a deschis, zâmbetul i s-a șters brusc.
În interior, Laura a găsit actele notariale ale casei în care locuiau ea și fiul meu. Pe prima pagină scria clar: proprietatea este trecută pe numele lui Andrei și al fiicei lui, Maria.
Laura a încremenit și a bâiguit:
— „Ce… ce înseamnă asta?!”
Privind-o direct în ochi, i-am spus ferm:
— „Înseamnă că tu locuiești aici doar pentru că eu și fiul meu permitem. Casa îi aparține lui Andrei și Mariei, nu ție. Dacă nu ești capabilă să respecți un copil care și-a pierdut mama, atunci nu meriți să faci parte din această familie.”
Maria m-a privit cu lacrimi în ochi, dar de data aceasta erau lacrimi de recunoștință. I-am strâns mâna și am continuat:
— „Valoarea unui cadou nu stă în preț, ci în suflet. Iar sufletul Mariei valorează mai mult decât tot luxul din lume.”
Încăperea s-a cufundat în liniște. Câțiva invitați au dat aprobator din cap, iar fiul meu Andrei a pus mâna pe umărul fiicei sale și i-a spus:
— „Mama are dreptate. Maria, să nu uiți niciodată: ești cea mai mare comoară a mea.”
Laura a rămas fără cuvinte. Pentru prima dată, aroganța i s-a șters de pe chip, realizând că nu mai are puterea să calce în picioare pe nimeni din familia noastră.
Maria a zâmbit timid, iar eu am simțit că, în sfârșit, i-am oferit cadoul cel mai valoros: dreptul de a fi respectată și iubită.
Parteneri
