„Tatăl meu a spus ceva chiar înainte să-și dea ultima suflare — iar acele cuvinte nu-mi ies din minte”
Să-l duc pe tata într-un cămin de bătrâni a fost cea mai grea hotărâre din viața mea. Nu aveam, însă, altă opțiune. Sunt mamă singură, cu două locuri de muncă, și abia reușesc să acopăr cheltuielile. Între fetița mea și grija pentru el, timpul și energia pur și simplu nu-mi ajungeau.
Îl vizitam ori de câte ori puteam, dar mereu aveam sentimentul că nu e suficient. La fiecare întâlnire mă întreba:
— Când mă aduci acasă?
Iar eu îi răspundeam cu o minciună repetată până la durere:
— Curând, tată. Trebuie doar să mai rezolv câteva lucruri.
În realitate, nu era nimic de rezolvat. Abia reușeam să-i plătesc îngrijirea. Fiecare oră suplimentară de muncă mergea direct către costurile căminului. Gândul că își petrecea zilele printre străini, nu alături de mine, mă sfâșia.
Într-o seară, telefonul a sunat. Vocea asistentei era neobișnuit de blândă:
— Ar fi bine să veniți acum.
Am fugit într-acolo ținându-mi fetița de mână. Când am ajuns, tata părea fragil, mai mic parcă, întins pe patul alb. M-am așezat lângă el, i-am luat mâna și i-am spus cât de mult îl iubesc, cât de rău îmi pare că n-am putut face mai mult. M-a privit cu o expresie pe care nu o voi uita niciodată — un amestec de blândețe, durere și liniște.
Atunci mi-a strâns mâna cu o forță neașteptată. Vocea i-a fost slabă, dar clară:
— Du-te… verifică lada din vechiul meu șopron. Trebuie să afli… adevărul.
Privirea i s-a îndreptat spre fetița mea, care stătea tăcută la marginea patului. A zâmbit ușor, apoi s-a întors spre mine. Și cu o ultimă respirație, s-a stins.
Lumea s-a oprit. Tata, omul care îmi fusese sprijin toată copilăria, plecase pentru totdeauna. Am simțit cum totul în jur devine tăcut. Fetița mea mi-a atins brațul, încercând să mă aducă înapoi la realitate. Gestul ei mic m-a ajutat să respir din nou.
În noaptea aceea n-am putut dormi. Mă urmăreau ultimele lui cuvinte: „verifică lada din șopron”. Ce ladă? Ce adevăr? Tata nu fusese niciodată un om misterios. Împărtășeam totul, de la bani la filmele lui preferate. Dar acea frază m-a neliniștit.
După două zile, după ce am organizat înmormântarea, am mers la casa lui din Pitești. Curtea era năpădită de buruieni, pereții cojiți de timp. Era casa copilăriei mele, dar părăsită și tristă.
În spate se afla șopronul în care își ținea uneltele. Când eram copii, ne spunea mereu să nu intrăm acolo, pentru că e periculos. Am deschis ușa care scârțâia sub vânt și am pășit înăuntru.
Sub o prelată veche, într-un colț, am găsit lada. Un lacăt ruginit o ținea închisă. Mi-am amintit atunci că aveam brelocul cu cheile lui în geantă. Cheița mică s-a potrivit perfect.
Când am ridicat capacul, inima îmi bătea cu putere. Înăuntru erau fotografii vechi, scrisori și un jurnal legat în pânză. Fiecare părea o fărâmă dintr-o poveste necunoscută. Pe unele scrisori scria „Ducu” — porecla lui din tinerețe. Expeditorii proveneau dintr-un loc numit Centrul de Reabilitare Valea Argeșului.
Citind, am aflat că era un centru pentru persoane dependente. Scrisorile erau pline de recunoștință:
„Îți mulțumesc, Ducu, că m-ai ajutat să ies din cea mai grea perioadă a vieții mele.”
„Generozitatea ta mi-a salvat fiica. Nu vom putea niciodată să-ți întoarcem binele.”
Am rămas fără suflare. Tata fusese consilier voluntar? Eu crezusem mereu că lucra într-un birou plictisitor. Nu pomenise niciodată despre asta.
Fotografiile îl arătau alături de oameni de toate vârstele — în grădini, la cantine sociale, la evenimente comunitare. Avea același zâmbet cald pe care îl știam atât de bine.
Am deschis jurnalul. Pe prima pagină, scrisul lui ordonat:
„Nu vreau ca copiii mei să mă vadă așa, dar trebuie să știe că binele se face chiar și atunci când e greu. Așa pot da mai departe ce am învățat.”
Lacrimile mi-au curs necontrolat. Descopeream un om despre care crezusem că știu totul, dar care trăise o viață întreagă de bine ascuns.
La înmormântare, biserica s-a umplut. Străini s-au apropiat de mine cu flori și cu povești despre cum tata i-a ajutat, cum le-a oferit speranță fără să ceară nimic în schimb. Atunci am înțeles: nu conta că nu l-am putut aduce acasă. El își găsise locul acolo unde fusese mereu nevoie de el.
După slujbă, fetița mea m-a întrebat:
— Mami, chiar i-a ajutat pe toți oamenii aceia?
— Da, iubito. A avut o inimă uriașă și i-a învățat pe oameni să nu renunțe, i-am răspuns cu voce tremurată.
Ea a zâmbit și a spus:
— Și eu vreau să ajut oamenii, mami.
În acel moment am simțit pace. Moștenirea lui nu era doar în amintiri, ci și în felul în care lumina lui se reflecta în noi.
În noaptea aceea l-am visat. Era în livada lui preferată, purtând cămașa în carouri. Arăta tânăr și fericit. Mi-a zâmbit și mi-a spus:
„Îți mulțumesc că ai făcut tot ce ai putut. Am fost cel mai norocos tată și voi avea grijă de voi de sus.”
M-am trezit plângând, dar liniștită. În sfârșit, înțelesesem adevărul din lada lui: iubirea nu dispare, ea doar își schimbă locul.
Parteneri
