Soarele abia răsărea peste munții care înconjurau mica gospodărie a lui Ivan Petrovici, un bărbat de șaptezeci de ani care și-a dedicat întreaga viață muncii pământului. Chipul său, brăzdat de riduri adânci și cu un zâmbet discret, reflecta înțelepciunea acumulată de-a lungul anilor.
În acea dimineață, Ivan ieși devreme împreună cu Vera, câinele său credincios, o maidaneză cu ochi vioi, care nu se despărțea niciodată de el. Ceața încă acoperea câmpul când Vera începu brusc să latre și să se agite, indicând spre o pădurice aflată la marginea proprietății.
— Ce e, Vera? — întrebă Ivan, urmând câinele.
Pe măsură ce înaintau în pădurice, aerul devenea tot mai rece. Vera alergă înainte și se opri lângă un tufiș, de unde se auzea un plâns slab, întrerupând liniștea dimineții.
Inima lui Ivan începu să bată mai tare. Cu grijă, împinse crengile și descoperi trei bebeluși înveliți în pături zdrențuite, așezați pe un pat improvizat din frunze uscate.
— Doamne! — murmură el, aplecându-se să verifice dacă micuții respiră.
Era vorba de două fetițe și un băiețel. Bebelușii erau epuizați, obrajii lor erau roșii de frig, iar trupurile mici tremurau. Bătrânul privi împrejur, căutând indicii despre cine i-ar fi putut lăsa acolo.
— Cine ar putea face așa ceva? Ce oameni fără suflet! — șopti el, trecându-și mâinile tremurânde peste față.
Vera îl privi parcă îl îndemna să acționeze. Ivan oftă adânc și îi ridică pe cei trei copii în brațe, învelindu-i cu grijă în vechiul său palton de lână. Pe drumul spre casă, mintea lui era plină de întrebări.
La sosirea acasă, soția sa, Maria Alekseevna, îl întâmpină în prag. Părul ei era strâns sub basma, iar mâinile îi erau acoperite de făină.
— Ce s-a întâmplat, Ivane? Ești palid, — întrebă ea, observând pachetul din brațele lui.
— Maria, n-o să crezi ce am găsit, — spuse el, intrând grăbit și așezând copiii pe masa de lemn.
Maria scăpă bolul pe care îl ținea și își acoperi gura când îi văzu pe bebeluși.
— Doamne! De unde sunt copiii ăștia?! — exclamă ea.
— I-au abandonat în pădurice. Vera i-a găsit, — răspunse Ivan, tulburat.
Maria luă rapid pături curate și puțin lapte, încercând să-i hrănească cu lingurița. Ivan aprinse soba ca să încălzească casa.
— Maria, ce facem? — întrebă el, așezându-se.
— Mai întâi avem grijă de ei. Nu-i putem lăsa. După aceea vom vedea ce va fi, — răspunse ea cu hotărâre.
Ziua trecu în tensiune, cu Maria și Ivan ținând pe rând bebelușii, încercând să-i liniștească. La un moment dat, Maria, legănând una dintre fetițe, îl privi pe Ivan serios.
— Dacă acești copii sunt din satul nostru? — întrebă ea în șoaptă.
— De ce i-ar fi lăsat acolo?
— Nu am nici cea mai mică idee. Sper totuși că nimeni din sat n-ar fi fost în stare de așa ceva.
— Puțin probabil să aflăm cine a făcut asta și de ce, — răspunse el, mângâindu-l pe Vera, care stătea lângă sobă.
În acea noapte, casa lor, de obicei liniștită, era plină de plânsete ușoare. Ivan, obișnuit cu traiul calm, nu putea să nu audă fiecare geamăt. S-a ridicat de mai multe ori să ajute pe Maria, deși mișcările lui stângace arătau cât de neobișnuit era pentru el.
— Mâine trebuie să vorbim cu cineva. Poate polițistul sau părintele Petru, — spuse Maria, așezând copiii în pături rulate.
Ivan încuviință, privind pe fereastră noaptea. Simțea că această întâlnire le va schimba viața pentru totdeauna.
La răsărit, Ivan și Maria abia reușiseră să se odihnească. Gospodăria lor, de obicei calmă, trăia acum o viață nouă, plină de sunete neobișnuite.
Ivan ieși să hrănească animalele, iar Vera îl urmărea atent. Maria pregătea bulion, în timp ce bebelușii dormeau înveliți în pături făcute din bucăți de stofă veche.
— Ivan, vino puțin, — strigă Maria.
— Ce s-a întâmplat? — întrebă el, intrând.
— Nu putem să-i păstrăm, Vanea. Suntem bătrâni și greu ne descurcăm pentru noi.
— E prea mult.
Ivan își scoase pălăria și o strânse între mâini, recunoscând adevărul, dar fără să se gândească să-i lase în voia sorții.
— Știu, Maria. Dar unde să-i ducem? — întrebă el.
— Ascultă, Vanea, nu putem decide până nu vorbim cu părintele Petru. E un om înțelept și ne va îndruma, — propuse Maria.
— Bine, mergem după micul dejun. Dar dacă nu găsim o soluție, nu voi lăsa acești copii să sufere.
— O să fac tot ce e necesar, — spuse Ivan hotărât.
După câteva ore, înfășurând copiii în pături și așezându-i într-o căruță veche, Ivan și Maria porniră spre biserica satului. Drumul era lung, iar căruța scârțâia peste terenul denivelat. Vorbeau puțin, fiecare gândindu-se la ceea ce le va spune părintele Petru.
La biserică, părintele Petru îi întâmpină cu o voce caldă. Ivan și Maria îi povestiră totul, de la descoperirea copiilor în pădurice până la grijile lor. Preotul, surprins, ascultă atent și îi asigură că au acționat corect și că le va oferi sprijin.
— Trebuie să aflăm de unde vin acești copii și dacă au rude, — spuse părintele Petru. — Dar ați făcut ce v-a dictat inima. Nu e un drum ușor, dar poate vi s-a dat să le oferiți un cămin.
Maria și Ivan părăsiră biserica cu inima grea, dar cu o mică speranță, copiii dormind liniștiți în căruța lor.
Acasă, Maria amenajă paturi pe podea pentru copii, iar Ivan construia un pătuț simplu în șopron. Întreaga zi s-au ocupat de bebeluși, hrănindu-i și schimbându-le pătura. Mâinile obișnuite cu muncă grea trebuiau să devină blânde și atente.
Seara, cei doi stăteau lângă sobă, obosiți, dar hotărâți. Maria privea copii adormiți și spuse:
— Orice s-ar întâmpla, sunt în siguranță. Și asta e cel mai important.
A doua zi, Ivan vizită vecinul Stepan, căutând informații despre Valentina, femeia care ar fi putut fi mama copiilor. Afla că aceasta trăia retrasă, cu o viață grea și că probabil fusese respinsă de familie. Maria consulta părintele Petru, care confirmă că Valentina murise după naștere, lăsând o scrisoare pentru cei care găsesc copiii.
Scrisoarea Valentinei cerea ca cei trei copii — Sofia, Matvei și Emelia — să fie iubiți și îngrijiți, chiar dacă ea nu mai era. Maria plânse citind, iar Ivan reflecta în tăcere. În acel moment, cei trei copii deveneau familia lor, chiar dacă nu erau legați prin sânge.
Flăcările din sobă luminau chipurile obosite, dar senine ale lui Ivan și Mariei, în timp ce copiii dormeau liniștiți. Afară, zăpada acoperea urmele trecutului, iar în casă începea o nouă poveste, scrisă nu cu obligație, ci cu bunătate și iubire.
În ochii lui Ivan și Mariei, cei trei copii adormiți erau deja parte din familia lor, iar ei urmau să fie părinții lor cu toată inima — pentru totdeauna.
Parteneri
