M-am trezit la ora patru dimineața pentru a pregăti micul dejun soțului meu, Cătălin, muncitor și obosit după o noapte lungă. În câteva clipe, însă, am simțit cum întreaga mea lume se clatină și am avut dorința să nu-l mai văd niciodată. Motivul? În bucătăria noastră, pe masa de lemn pe care o curățam zilnic cu oțet și bicarbonat pentru a străluci, se afla o cutie de prăjituri desfăcută. Prăjituri scumpe, de la cofetăria unde îmi permiteam să intru doar o dată pe an, de Crăciun.
Lângă cutie se afla un bilet scris cu pixul meu roșu, cu litere mici și grăbite: „Mulțumesc pentru noaptea trecută. Ești minunat. Aștept cu nerăbdare să repetăm. ❤️ Raluca.” Stomacul mi s-a strâns instantaneu. Am citit biletul de două ori, sperând că este o greșeală sau o glumă. Dar cutia era deschisă și lipseau două prăjituri. Era clar că soțul meu le gustase. În timp ce eu, în fiecare seară, spălam hainele lui și călcam cămășile de lucru, el… era „minunat” pentru altcineva.
Am început să tremur. M-am așezat la masă, fără să aprind lumina. Nu plângeam, nu aveam lacrimi; furia mă cuprinsese complet. Privind bucătăria mea modestă, dar îngrijită, m-am gândit la toate sacrificiile pe care le făcusem pentru Cătălin, la cum m-am pus pe mine pe locul doi sau chiar trei și la cum renunțasem la visele mele pentru ca el să-și urmeze ale lui.
Totuși, am început să-i pregătesc micul dejun. Nu din dragoste, ci pentru a câștiga timp să gândesc. În timp ce ouăle sfârâiau în tigaie și cafeaua curgea în cană, mi-am amintit cum era Cătălin la început: aducea flori de câmp, mă ținea de mână și îmi spunea că sunt tot ce și-a dorit.
Apoi, treptat, s-a schimbat. Sta mai mult peste program, devenise irascibil și nu mă mai întreba cum mi-a fost ziua. Nu mă mai atingea de luni de zile. Acum, toate piesele puzzle-ului se potriveau.
Când a coborât în jur de ora 5:30 și m-a văzut la masă, a tresărit. S-a oprit în ușă, jenat, și a încercat să dreagă situația:
— Te-ai trezit devreme, iubita… Ce surpriză!
Nu i-am răspuns. I-am pus farfuria în față și biletul lângă ea. A stat câteva secunde privind hârtia, apoi a ridicat privirea și a oftat:
— Pot să explic…
— Nu vreau explicații, i-am spus simplu. Vreau adevărul.
A tăcut, iar tăcerea lui spunea totul. A început să explice, ca de obicei, că s-a simțit singur, că nu e ceea ce pare, că a fost o greșeală și că s-a întâmplat doar o dată. Dar biletul arăta „aștept să repetăm”, ceea ce arăta că nu era prima oară.
— Îți dau o săptămână să te muți, am spus. Nu te mai obosi cu minciuni. Am terminat.
A încercat să mă țină de mână, dar am tras repede:
— Te rog… Maria…
— Ai pierdut dreptul să mă rogi orice, i-am spus. Du-te la Raluca. Poate îi plac și mincinoșii.
A plecat. Nu la muncă, cum ar fi făcut de obicei, ci probabil direct la ea. Nu mi-a păsat. Pentru prima dată în ani de zile, am simțit liniște.
Următoarele zile au fost grele. Am plâns mult, nu pentru el, ci pentru mine — pentru timpul pierdut, pentru visele abandonate. Totuși, în mijlocul haosului, am redescoperit ceva ce credeam pierdut: pe mine.
Mi-am actualizat CV-ul și am contactat o fostă colegă de liceu, care lucra la o firmă de catering. Aveau nevoie de cineva la organizarea de evenimente, iar eu am acceptat imediat. Nu era visul meu din tinerețe, dar era un început. Și am descoperit că eram foarte bună. Într-o lună, am fost promovată ca responsabil de zonă.
După un eveniment mare la Primărie, am primit un buchet de flori și un bilet: „Mulțumesc pentru organizare. A fost perfect. – Andrei Popa.” Nu îl cunoșteam, dar zâmbetul curierului mi-a spus că nu era ceva obișnuit. L-am căutat pe Facebook și am descoperit că era unul dintre viceprimari. Nu ne cunoșteam personal, dar după gestul său am început să vorbim — inițial despre muncă, apoi despre viață și cărți. Era simplu, sincer și cald.
Trei luni mai târziu, am ieșit la prima noastră cafea. Nu mi-am pus speranțe, încă aveam răni, dar am râs ca nu mai făcusem de ani de zile și am discutat ore întregi, ca și cum ne-am fi cunoscut toată viața. Viața mea se schimba, încet, dar frumos.
Între timp, Cătălin m-a căutat, cerându-și iertare prin zeci de mesaje. Mi-a spus că Raluca l-a părăsit după două luni, că s-a simțit folosit și că greșise. A vrut să revină. L-am ascultat calm și i-am spus:
— E prea târziu. Nu te urăsc. Dar nici nu te mai iubesc.
Era adevărat. Nu mai simțeam nimic. El pierduse tot, eu câștigasem tot.
Andrei nu a fost un basm; am întâmpinat dificultăți și cu el. Diferența a fost că el era prezent, sincer și calm. După un an, m-a cerut în căsătorie, într-un mod simplu, pe banca din parc unde obișnuiam să citim împreună. Am spus „da” fără teamă.
Acum, când mă trezesc la 4 dimineața, o fac pentru mine — să alerg, să citesc sau să pregătesc micul dejun pentru amândoi, pentru că vreau, nu pentru că „așa trebuie”.
Această experiență m-a învățat că, uneori, o trădare este cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla. Te obligă să te trezești, să te alegi pe tine și să înveți că iubirea adevărată nu te pierde, ci te ajută să te regăsești.
Dacă treci prin momente dificile, amintește-ți: ceea ce pare sfârșitul poate fi începutul unei vieți mai bune. Curajul de a pleca poate fi primul pas spre fericire.
Dă like și distribuie dacă și tu crezi că fiecare femeie merită să fie iubită sincer. Poate cineva are nevoie chiar acum de această poveste.
Parteneri
