M-am oferit să am grijă de copiii surorii mele pentru un weekend, pentru ca ea să poată pleca și să se relaxeze puțin. Până sâmbătă seara, lucrurile începuseră să scape de sub control: cel mic făcuse pipi pe canapea, gemenii îmi sfâșiase documentele fiscale, iar eu rămăsesem fără două sticle de vin. Când sora mea s-a întors duminică dimineață, a clipit la vederea haosului din casă și apoi a întrebat: „Stai… unde e Andrei?”
M-am întors brusc și am realizat că Andrei nu era în sufragerie. Am început să alerg prin casă strigând: „Andrei? Andreiiiii?” Dar nu am primit niciun răspuns. Inima îmi bătea cu putere. Gemenii stăteau liniștiți lipiți de telefon, iar Radu, cel mic, dormea încă pe fotoliu, cu o pătură udă lângă el.
Am urcat scările și am verificat fiecare cameră, apoi am coborât înapoi în grabă. În mintea mea se derulau deja cele mai negre scenarii. Sora mea se uita la mine cu ochii mari, palidă. „Unde a fost ultima oară când l-ai văzut?” m-a întrebat ea.
„Aseară… cred că pe la nouă. Am zis să meargă în cameră să citească. Apoi… am adormit lângă Radu,” am răspuns.
Fără alte cuvinte, am ieșit amândoi în curte. Nimic. Poarta era închisă, dar nu încuiată. Pe alee, urma unor pași mici ducea spre poarta mică din spate, care dădea spre terenul viran. Am deschis-o și am început să strigăm din nou.
După aproximativ zece minute, când deja eram pe punctul de a suna la poliție, am auzit un fluierat. Era vocea lui Andrei, venind de undeva dinspre păduricea de după câmp. Am alergat și l-am găsit urcat într-un copac, ținând un carnețel în mână.
„Andrei, ce faci aici? Ne-ai speriat de moarte!” am strigat, cu inima încă zbătându-mi în piept.
El s-a uitat la mine calm și a spus: „Am venit să scriu în jurnal. Aici e liniște și păsările nu-mi distrag atenția. În casă gemenii făceau gălăgie și m-ai zis că ai nevoie de liniște.”
Am izbucnit într-un râs isteric, acel râs care vine după o sperietură zdravănă. L-am coborât din copac și i-am luat jurnalul, curios să văd ce scrisese. Pe prima pagină se afla nota: „Weekend la unchiul Mihai – Ziua 1: Haos. Ziua 2: Încă trăim.”
Am râs din nou, iar sora mea l-a luat în brațe strâns, cu lacrimi în ochi. M-am simțit vinovat, dar totodată ușurat. După ce lucrurile s-au mai liniștit, am făcut cafea și ne-am așezat în bucătărie, privind cum copiii mănâncă biscuiți pe jos, ca niște pui de vrabie.
„N-o să te mai rog niciodată să ai grijă de ei,” mi-a spus sora mea, dar zâmbea.
„N-o să mai accept niciodată,” am răspuns eu, deși știam că mințeam.
După ce sora mea a plecat cu copiii, casa a rămas într-o liniște nefirească. Am început să strâng și să șterg urmele weekendului haotic. Când am intrat în birou, m-am blocat. Pe birou, printre foile mototolite, am găsit un plic galben cu scrisul tremurat al tatălui meu. Nu știam că-l am. Era adresat mie, cu mențiunea: „Deschide-l într-o zi în care simți că totul e prea mult.”
L-am deschis tremurând. Înăuntru se afla o scrisoare. Tatăl meu murise acum patru ani.
„Dragă Mihai,
Dacă citești asta, înseamnă că viața te-a prins într-o zi grea. Probabil obosit, frustrat, poate înconjurat de copii care nu te ascultă. Dar vreau să-ți spun ceva ce am învățat prea târziu: cele mai frumoase momente sunt cele în care nu ai niciun control. Haosul e viață. Zgomotul e iubire. Și copiii… ei sunt cel mai sincer dar pe care îl poți primi. Bucură-te de ei, chiar și când îți sfâșie actele. Cu drag, Tata.”
Am lăsat scrisoarea jos, cu ochii în lacrimi. Îmi venea să râd și să plâng în același timp. Ce coincidență că am găsit-o tocmai în acea zi.
În acea după-amiază, m-am dus la magazin și am luat hârtie de imprimantă, markere colorate și câteva caiete. A doua zi dimineață m-am prezentat la ușa surorii mele cu o pungă plină.
„Ce vrei să faci cu astea?” m-a întrebat ea, surprinsă.
„Să le învăț pe fetele tale să deseneze pe hârtie, nu pe documentele mele fiscale,” i-am răspuns.
A râs și mi-a spus că sunt nebun, dar m-a lăsat cu copiii pentru două ore, cât s-a dus la cumpărături. Gemenii s-au lipit de mine și, spre surprinderea mea, au început să mă asculte. Le-am arătat cum să își facă „acte” proprii din foile colorate și să le „semneze” ca niște directoare.
Andrei a coborât cu jurnalul și m-a întrebat dacă vreau să citesc ce a scris. Am citit câteva rânduri și am fost uimit de cât de profund era pentru cei 10 ani ai lui. Scria despre cum un adult poate deveni copil pentru o zi și cât de important e să îți pese cu adevărat, nu doar să fii prezent fizic.
„Andrei, tu scrii mai bine decât mulți oameni mari. Ai talent,” i-am spus.
El a zâmbit și mi-a răspuns: „Tata nu are timp să citească. Dar tu ai avut timp.”
M-am uitat la el și am simțit un nod în gât. L-am bătut pe umăr și i-am spus că voi citi tot ce scrie, oricând vrea. În acea zi m-am simțit diferit. Mai puțin obosit, mai puțin frustrat, poate mai complet.
Timpul a trecut, iar weekendurile cu mine au devenit o obișnuință. Copiii deja mă sunau și mă întrebau ce program avem. Au devenit parte din viața mea, nu doar o responsabilitate temporară.
Peste un an, într-o seară, Andrei a venit cu o carte tipărită, intitulată „Jurnalul Unui Weekend Cu Unchiul Meu”.
„Ai scris o carte?!” am întrebat uluit.
„Da. Cu ajutorul doamnei de la școală și cu poveștile mele din jurnal. A zis că ar trebui să o public. Și așa am făcut,” mi-a răspuns.
Am luat cartea și am început să citesc. Pe prima pagină scria: „Dedicată unchiului Mihai, care m-a învățat că uneori cele mai importante lecții se învață din greșeli și râsete, nu din liniște.”
Am izbucnit în plâns, de data aceasta fără jenă.
Câteva luni mai târziu, cartea lui Andrei a fost recomandată într-un articol dintr-o revistă pentru părinți. Autorii spuneau că este „cea mai sinceră descriere a haosului frumos din viața de familie.” În mod neașteptat, un weekend haotic a dat naștere unui vis.
M-am gândit atunci la scrisoarea tatălui meu, la cum totul capătă sens în timp și la cât de important este să nu respingi haosul, ci să-l îmbrățișezi. În mijlocul haosului se pot găsi cele mai prețioase lecții.
Viața nu vine cu un manual, dar oferă momente care contează. Chiar și cele dezordonate pot fi începutul a ceva frumos.
Parteneri
