Tatăl meu a murit pe neașteptate când eram mic. Nu am văzut-o niciodată pe mama plângând. După înmormântare, îmi amintesc că și-a văzut de zi ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Recent, mama a murit și, sortând prin lucrurile ei, am găsit cutia cu medicamente a tatălui meu, ascunsă în dulapul ei. În interior erau flacoane cu numele lui, toate nedesfăcute, cu date de expirare trecute de mult.
Îmi amintesc săptămâna în care tata a murit ca pe o casetă video stricată. Aveam doar zece ani, dar și acum aud zgomotul ușii de la verandă trântindu-se în urma paramedicilor. Mi s-a spus că a suferit un infarct. Fără autopsie. Avea tensiune mare, poate și colesterol ridicat, dar totul a fost brusc. O moarte despre care oamenii spun: „Se mai întâmplă.”
Mama m-a așezat lângă ea după ce i-au luat trupul. Mi-a strâns mâna o singură dată și mi-a spus: „Acum tu ești bărbatul casei.” Și atât. N-am mai vorbit niciodată despre tata. Nicio fotografie în sufragerie, nicio poveste, nicio aniversare marcată. Pur și simplu, a dispărut.
Când am găsit cutia în dulap, făceam curat în camera ei după ce cei de la hospice i-au luat lucrurile. Murise de insuficiență renală, încet și dureros, într-un pat liniștit. Am stat cu ea ultima săptămână. Relația noastră nu fusese de genul „spunem lucrurile mari.” Vorbeam despre vase, despre haine de donat, nimic despre tata.
În dulap am descoperit cutia fără capac, ascunsă în spatele unei mașini de cusut. În interior erau cel puțin șase flacoane de rețete, prăfuite, sigilate, toate datate cu aproximativ două luni înainte ca tata să moară. Numele lui era tipărit clar: Laurențiu Ciobanu. Am rămas cu ele în mână, simțind un vuiet în ceafă. De ce ar fi rămas sigilate medicamentele pentru tensiune, dacă avea o boală cardiacă cunoscută?
Am început să caut pe internet denumirile medicamentelor: majoritatea erau comune. Beta-blocante, statine, un anticoagulant. Ultima cutie era un medicament uzual pentru fibrilație atrială, cu indicația clară: „Luați 1 pe zi.” Îmi aminteam că tata își mai ducea mâna la piept după ce alerga să prindă autobuzul. Ar fi trebuit să le ia. Mama avea clar acces la ele.
La început am crezut că poate a refuzat, poate nu suporta efectele secundare. Dar nu-mi amintesc să-l fi văzut vreodată luând pastile. Și îl auzisem certându-se cu mama despre „mersul după rețete.”
Am devenit suspicios. Nu am vrut să o acuz pe mama, care oricum era moartă, dar ceva mă rodea. Am sunat la fostul doctor al tatălui, doamna doctor Ionescu, pensionară, care a acceptat să mă întâlnească. Își amintea clar de tata și mi-a spus că era foarte atent la sănătate și respecta tratamentul. „Era genul care punea prea multe întrebări,” a râs ea.
Am întrebat dacă își amintește că i-a prescris aceste medicamente. A spus că da, îi schimbase schema cu două luni înainte de infarct și îi programase un control pentru monitorizare. El nu s-a mai prezentat. Ea a încercat să-l sune, dar fără răspuns. A presupus că a murit înainte să apuce să înceapă tratamentul.
— „Dar le avea în dulap,” i-am spus încet.
Ea a clipit. „Deci le-a ridicat?” Am dat din cap. Atunci și-a aprins-o lumina. Dacă le ridicase, dar nu le luase — de ce?
Acasă, am verificat dosarele vechi de taxe și extrasele bancare. Două lucruri au sărit în ochi: mama fusese cea care ridicase rețetele, toate plățile fiind pe cardul ei, și a doua zi transferase 40.000 de lei din contul comun într-un cont separat pe numele ei. Nu știam că avea un cont separat.
Am sunat-o pe verișoara mea, Adela, paralegală. I-am povestit totul. Reacția ei a fost întâi tăcerea, apoi un fluier scurt: „Crezi că i-a oprit medicamentele intenționat?” — „Nu știu,” am răspuns, „dar altfel de ce le-ar fi ascuns?”
Adela a venit în weekend și am scotocit împreună prin dulap. În spatele unei cutii vechi de biscuiți plină cu nasturi, am găsit un săculeț de catifea cu un lănțișor de aur și o scrisoare împăturită, adresată mie. Hârtia era îngălbenită, dar scrisul clar al tatălui:
„Dacă citești asta, înseamnă că n-am scăpat. Sper să greșesc. Sper să nu ajungi să vezi asta. Mâinile îmi tremurau. E ceva în neregulă între mine și mama ta. Sunt bolnav și cred că nu vrea să mă fac bine. Spune că exagerez, că nu-s chiar bolnav. Nu mi-a adus pastilele cum a promis. Știu că sună nebunesc. Poate chiar sunt paranoic. Dar dacă mi se întâmplă ceva, nu presupune doar că a fost natural.”
Am recitit fraza de zeci de ori. Tata știa, simțea, iar ea totuși…
Nu aveam dovadă legală, niciun raport medico-legal nu mai putea fi schimbat. Doar o cutie cu pastile, o scrisoare și suspiciuni mute.
Am decis să fac un ultim pas: am contactat pe femeia care ne făcea curățenie la două săptămâni, tanti Viorica, care fusese prin preajmă atunci și rămăsese apropiată de mama. La ceai, am întrebat-o dacă și-a amintit ceva ciudat în perioada aceea. Ea a ezitat, apoi a spus: „Mama ta mi-a spus ceva straniu cu câteva zile înainte. A zis: ‘Uneori mă gândesc că ar fi mai simplu dacă s-ar opri din prefăcut.’ N-am înțeles. Am crezut că se referea că se preface bolnav. Dar acum…”
Nu aveam dovadă concretă. Tot ce aveam era scrisoarea și suspiciunile. Tata scrisese noaptea, ascunzându-se, sperând să nu fie nevoie să citesc vreodată acele cuvinte.
Am decis să-i onorez memoria. Am organizat o pomenire pentru tata, după 25 de ani. Am invitat câțiva prieteni de familie și vecini care încă își aminteau de el. Am citit scrisoarea cu voce tare. Oamenii au plâns, unii au rămas șocați. Adela a vorbit și ea, am spus povești și am râs de obsesia lui pentru rebusuri. Pentru prima dată în viață, am simțit că tata a primit rămas-bunul pe care îl merita.
După slujbă, m-am dus la cimitir. Piatra funerară era simplă, doar numele și datele, așa cum o alesese mama. Am adus o plăcuță nouă și am așezat-o în iarbă, lângă piatră. „A încercat. Acum îl vedem.” Și chiar asta simțeam.
Uneori nu primim dreptatea pe care o vrem, dar putem spune adevărul și putem cinsti ce fusese îngropat. Nu mai sunt furios, doar am terminat cu prefăcătoria.
Dacă cineva a descoperit un adevăr de familie prea târziu sau a înțeles pe cineva abia după ce a plecat, poate această poveste să le arate că nu sunt singuri.
Parteneri
