Fetița mea a dus jucării la grădiniță și nu s-au mai întors. Ce a urmat mi-a schimbat viața
Fetița mea a luat câteva jucării la grădiniță, dar nu le-a mai adus acasă. Când am întrebat-o ce s-a întâmplat, mi-a spus că o altă fetiță s-a jucat cu ele și nu le-a mai înapoiat.
Am mers să discut cu educatoarea și i-am reproșat că părinții acelui copil nu o educă așa cum ar trebui. Ea însă mi-a răspuns calm:
— Știți… fetița trece printr-o perioadă grea acasă.
Am rămas fără cuvinte. Nu era un reproș, ci o încercare de a mă face să înțeleg că, dincolo de o jucărie sau o bentiță, există lucruri mai importante.
Am întrebat ce voia să spună, iar educatoarea, cu o ezitare, mi-a explicat:
— Acum locuiește cu bunica ei. Mama ei a murit anul trecut, iar tatăl nu mai este prezent. Sunt doar ea și bunica. Fac tot ce pot.
Am simțit că mi se taie respirația.
Pentru câteva clipe nu am știut ce să răspund. Doar am plecat, gândindu-mă la momentele în care fiica mea a venit supărată că cineva nu a vrut să împartă ceva cu ea. Și iată-mă acum, judecând o fetiță de cinci ani pentru că păstrase o jucărie.
În acea seară, am privit-o pe fiica mea cum colora liniștită în sufragerie. Avea o cameră plină de jucării, mese calde și dragoste necondiționată. Atunci am realizat că nu toți copiii au parte de aceste lucruri.
A doua zi dimineață, am întrebat-o cu blândețe:
— Cum o cheamă pe fetița care se joacă cu jucăriile tale?
— O cheamă Lidia. Îi place unicornul meu, a răspuns ea.
Atunci i-am propus să ducă și altă jucărie pentru Lidia. A fost mirată, dar după ce s-a gândit puțin, a acceptat. A ales un unicorn cu păr roz, al doilea ei preferat.
Câteva zile mai târziu, educatoarea mi-a spus:
— Lidia s-a schimbat. Nu mai este atât de tristă, parcă e mai împăcată. Doarme în fiecare noapte cu unicornul în brațe.
Nu i-am povestit fiicei mele acest detaliu. Doar am îmbrățișat-o mai strâns și am pregătit clătite la cină.
Între timp, relația dintre ele s-a transformat într-o prietenie adevărată. Râdeau împreună, se țineau de mână și petreceau tot mai mult timp una lângă cealaltă.
Când a venit perioada aniversărilor, fiecare copil a adus brioșe sau cadouri mici. Lidia însă a venit doar cu o felicitare desenată de mână. Seara, fiica mea mi-a spus cu tristețe:
— Lidia mi-a spus că nu are bani pentru brioșe.
Atunci, din inițiativa ei, a decis să-i facă Lidiei un cadou cumpărat din banii strânși din alocație. Am mers împreună la magazin și a ales un set de brățări cu jumătăți de inimă.
De ziua Lidiei, i-a oferit o jumătate, iar pe cealaltă a păstrat-o pentru ea. Lidia a izbucnit în lacrimi de emoție.
Au trecut lunile și au devenit inseparabile. Dar într-o zi, educatoarea m-a anunțat că Lidia urma să se mute în alt oraș, la mătușa ei, pentru că bunica era bolnavă.
Când i-am spus fiicei mele, a rămas tăcută. Apoi a întrebat dacă îi poate scrie o scrisoare. Am scris-o împreună, adăugând un desen și o fotografie.
Timpul a trecut. Au urmat ani noi de școală, prietenii noi, dar fiica mea nu a uitat-o pe Lidia. Învățase o lecție de viață: bunătatea nu se pierde niciodată.
Ani mai târziu, într-o altă școală, s-au reîntâlnit. Lidia trecuse prin multe încercări, dar prietenia lor s-a reaprins. Au împărțit din nou momente, secrete și bucurii.
Când Lidia s-a confruntat cu dificultăți financiare și nu putea să-și continue studiile, fiica mea a organizat o strângere de fonduri. Povestea lor a emoționat oamenii, iar banii s-au adunat rapid. Lidia a reușit să-și urmeze visul.
Astăzi, după ani, fiica mea este învățătoare, iar Lidia este asistent social. Fiecare a ales o cale prin care să dăruiască altora ceea ce au învățat din propria lor prietenie.
Privind în urmă, am înțeles că totul a început cu o jucărie pierdută. Un gest mic de compasiune a devenit începutul unei prietenii care a rezistat în timp și a schimbat două vieți.
Parteneri
