Cu câțiva ani în urmă, mi-am pierdut piciorul stâng într-un accident. Într-o zi, în timp ce călătoream cu trenul, m-am așezat pe un loc rezervat persoanelor cu dizabilități.
După câteva stații, o femeie s-a apropiat și mi-a cerut să mă ridic, spunând că are nevoie de acel loc. I-am explicat că și eu am nevoie de el și că nu pot să mă ridic. Ea s-a enervat imediat. Am repetat politicos că îmi pare rău, dar că am nevoie să stau jos. Femeia s-a îndepărtat, dar s-a oprit chiar în fața mea, cu brațele încrucișate, privind cu reproș.
Era vară, trenul era plin, iar căldura era sufocantă. În ziua respectivă purtam proteza acoperită de pantaloni largi, astfel încât pentru cineva care se uita rapid păream „normal”. Probabil de aceea, pentru femeia respectivă nu păream suficient de „handicapat”.
A început să murmure supărată: „Unii doar se prefac că sunt invalizi. Rușinos.” La început nu am răspuns, conștient că certurile în public nu duc nicăieri. Dar apoi m-a împuns cu degetul în umăr.
„Chiar nu ai pic de bun-simț?” a izbucnit ea. „Stai pe un loc pentru cei care chiar au nevoie.”
Atunci am ridicat încet pantalonul, arătând proteza metalică. Fața ei s-a schimbat imediat, alternând între alb și roșu.
„Ah. Ei bine… tot am nevoie să stau jos.”
În acel moment, călătorii din jur au observat scena. Un bărbat cu cărucior părea indignat, iar o adolescentă a șoptit ceva prietenei sale în timp ce filma scena.
„Îmi pare foarte rău, doamnă,” am spus din nou. „Dar am stat toată dimineața în picioare. Mă doare bontul. Nu mă ridic.”
Femeia a oftat și s-a dus spre capătul trenului.
Cu toate acestea, situația nu s-a încheiat acolo. Câteva minute mai târziu am văzut-o vorbind cu controlorul trenului, nervoasă, arătând spre mine cu degetul. Controlorul, un bărbat scund cu ochelari mari, s-a apropiat. M-am pregătit pentru o confruntare.
„Domnule, această doamnă spune că refuzați să eliberați un loc prioritar.”
„Refuz,” am răspuns calm. „Pentru că mi-am pierdut piciorul într-un accident acum trei ani. Am nevoie de acest loc.”
Controlorul a privit proteza, apoi m-a întrebat dacă poate verifica. Am ridicat din nou pantalonul. După ce a observat proteza, a confirmat:
„În regulă. Are dreptul. Va trebui să găsiți alt loc sau să stați în picioare.”
Femeia a explodat verbal: „Cum adică? A intrat pe picioarele lui în tren! N-avea nici măcar un baston! Tinerii ăștia tot înșeală sistemul!”
Aveam 37 de ani atunci, dar pentru ea eram „prea tânăr” ca să fiu bolnav. Ea a continuat să strige că are dureri de spate, că bolile invizibile nu sunt respectate și că „adevărații bolnavi” ca ea sunt trecuți cu vederea.
Controlorul a intervenit ferm: „Nu discut cu dumneavoastră, doamnă. Ori vă calmați, ori coborâți la următoarea stație.” Femeia a tăcut pentru restul drumului, dar m-a fixat cu privirea. La coborâre, a încercat să mă împiedice, dar m-am sprijinit de bară și am mers mai departe.
Două săptămâni mai târziu am primit un telefon de la compania de transport. Femeia depusese o plângere împotriva mea, susținând că am „abuzat” de politica locurilor prioritare și că am „hărțuit-o” atunci când m-a întrebat politicos. Din fericire, controlorul a redactat un raport detaliat, menționând că femeia fusese „agresivă verbal” și „confruntațională”. Plângerea ei nu a fost acceptată.
Trei luni mai târziu, după o ședință de recuperare, am decis să călătoresc din nou cu trenul. Am întâlnit-o din nou pe aceeași femeie. Ea ocupa un loc prioritar, blocând scaunul alăturat și ignorând un bătrân cu baston care îi ceruse să se așeze. Când cineva i-a spus că locul era necesar pentru altcineva, a răspuns teatral: „AM O CONDIȚIE MEDICALĂ!” Nimeni nu a contrazis-o.
Am filmat scena și am trimis plângerea către compania de transport. După câteva săptămâni, am fost contactat. Compania mi-a comunicat că femeia nu era la prima abatere. În decurs de trei luni, depusese patru plângeri similare împotriva altor persoane, însă existau dovezi și martori care confirmau comportamentul ei agresiv. Ea a fost suspendată timp de șase luni și obligată să urmeze un curs de gestionare a conflictelor.
Șase luni mai târziu am întâlnit-o din nou, de această dată în fața centrului de recuperare unde fac voluntariat. Plângea pe bordură și avea o orteză la piciorul stâng. Am trecut pe lângă ea, apoi m-am întors și am întrebat:
„Sunteți bine?”
Ea m-a recunoscut și a răspuns că a căzut pe scări și nu poate merge mult. Mi-am oferit ajutorul și i-am adus o bancă și o pungă cu gheață. Ea a acceptat, iar mai târziu mi-a spus încet: „Îmi pare rău.”
Acest moment a fost pentru mine o lecție de empatie. Am înțeles că răbdarea și compasiunea pot fi mai importante decât justiția strictă. Empatia nu este întotdeauna meritată, dar are o putere enormă, iar acest episod mi-a oferit închidere și o perspectivă mai clară asupra răbdării și înțelegerii umane.
Parteneri
