Logodnicul meu m-a cerut în căsătorie și nu știu ce să cred. Când s-a așezat în genunchi, am simțit că inima îmi va exploda. Îmi imaginam acest moment de ani de zile – bucuria, cuvintele, strălucirea unui inel în lumina soarelui. Dar când a deschis cutia, visul meu s-a schimbat. Înăuntru nu era un diamant tradițional și nici ceva ce aș fi recunoscut.
Inelul părea vechi, aproape antic. Banda era gravată cu simboluri spiralate pe care nu le recunoșteam. În centru se afla o piatră adâncă, fumurie, aproape neagră, cu o strălucire slabă și ciudată. Nu sclipea, nu strălucea. Pur și simplu stătea acolo, grea și tăcută. Am zâmbit, fără să vreau să stric momentul, dar ceva în mine se simțea neliniștit.
Poate era doar ceva neobișnuit. Poate el dorea ceva cu semnificație, ceva unic. Dar cu cât purtam mai mult inelul, cu atât mă simțeam mai neliniștită. Nu părea doar ciudat – părea că poartă ceva din trecut, ceva inexplicabil.
O săptămână mai târziu, totul s-a schimbat.
Ajutam împreună cu mama lui să facem curățenie printre vechile cutii cu fotografii când am dat peste un Polaroid vechi ascuns printre poze. Era Zach, zâmbind cu brațul în jurul unei femei pe care nu o recunoșteam. Părea fericită. Dar nu fața ei m-a oprit.
Era mâna ei. Purta inelul meu.
Exact același inel. Aceeași bandă. Aceleași gravuri. Aceeași piatră.
„Cine este aceasta?” am întrebat, ținând poza în mână.
Expresia lui Zach s-a schimbat imediat. Părea uluit. „Este Camille,” a spus el încet. „A fost logodnica mea. Înainte de tine.”
Nu știam ce să spun.
„A dispărut,” a continuat el. „Fără nicio explicație. Fără urmă. Toată lumea a căutat – familia, poliția. Dar nu au găsit indicii. Apoi, într-o zi, a venit o cutie. Fără expeditor. Doar lucrurile ei… și inelul.”
Am privit inelul de pe degetul meu.
„Și ai crezut că e în regulă să-mi ceri logodna cu el?”
Arăta regret. „Nu m-am gândit că mai înseamnă ceva. Am crezut că poate merită o a doua șansă.”
Dar nu părea o a doua șansă. Părea mai degrabă un memento.
Apoi lucrurile au devenit și mai ciudate.
Două nopți mai târziu, m-am trezit din cauza unei bătăi ușoare la ușă. Repetitive, aproape discrete. Am privit afară – nu era nimeni. Dar lipită de ușă era o fotografie.
Era o poză cu mine, făcută de la distanță. Purta inelul. Scris pe ea erau trei cuvinte înfricoșătoare:
„Înapoiaz-o. Acum.”
Am contactat autoritățile. Au investigat, dar nu au găsit nimic. Fără amprente, fără imagini, fără semne de intrare forțată. Doar o listă tot mai mare de întrebări.
Cercetând mai mult, am aflat ceva surprinzător. Camille fusese implicată într-un grup privat dedicat studiului artefactelor antice – în special bijuterii cu semnificație simbolică sau spirituală. Inelul, se pare, făcea parte dintr-o colecție cunoscută sub numele „Legăturile” – piese considerate folosite în ritualuri vechi, uitate.
Conform tradiției, fiecare piesă din colecție ar fi purtat ceva din trecut – emoție, memorie sau poate chiar mai mult. Indiferent dacă crezi sau nu, era suficient pentru a ne determina să acționăm.
Am predat inelul autorităților competente și am amânat nunta.
Până astăzi, încă mă întreb despre inel și semnificația lui, despre Camille și despre ce s-a întâmplat.
Ceea ce știu sigur este că unele obiecte poartă mai mult decât frumusețe sau valoare. Ele poartă istorie – și nu întotdeauna de purtat.
Așadar, dacă simți vreodată că ceva nu este în regulă, ascultă-ți instinctul. Nu toate darurile sunt menite să fie păstrate, iar nu toate poveștile au un final clar.
Parteneri
