La 19 ani, aveam grijă de un băiețel pe nume Dorian. Mama lui, Mirela, era extrem de frumoasă și pleca de acasă în fiecare seară la ora 19:00, întorcându-se înainte de miezul nopții.
Într-o seară, nu s-a mai întors. Îngrijorarea m-a cuprins imediat, mai ales că nu răspundea la telefon. La ora 3 dimineața am aprins televizorul și am rămas înmărmurit: Mirela apărea pe știri, dată dispărută. Fotografia prezentată era aceeași care stătea în holul casei lor, iar jurnaliștii menționau că fusese văzută ultima dată părăsind o gală caritabilă. Mâinile mi s-au pus să tremure, am verificat toate încuietorile și am aruncat câte o privire pe geamuri. Dorian dormea adânc sus, ținându-și girafa de pluș aproape de corp, ca de obicei.
Nu știam ce să fac. O cunoșteam pe Mirela de doar câteva săptămâni. Era o femeie cu aer rafinat și misterios, mereu îmbrăcată impecabil, cu un parfum scump și miros de trandafiri proaspeți. Niciodată nu-mi spunea unde mergea seara, iar eu nu întrebam.
Am încercat să o sun din nou, deși știam că nu va răspunde. Mesageria vocală m-a întâmpinat din nou. I-am lăsat un mesaj tremurat, spunând că Dorian este în siguranță și că eu sunt în continuare în casă. Nu știam dacă să sun poliția imediat sau să mai aștept. O parte din mine spera că este doar o neînțelegere, dar în adâncul sufletului simțeam că ceva nu este în regulă.
A doua zi dimineață, încă nu aveam vești. I-am pregătit micul dejun lui Dorian și am încercat să mă comport normal, dar inima îmi bătea nebunește. Pe la ora 9, cineva a bătut la ușă. Am tresărit. În fața casei erau doi polițiști.
M-au întrebat dacă sunt bona, iar eu am confirmat. Au intrat și au pus câteva întrebări. Apoi mi-au spus cu blândețe că trebuie să-l ia pe Dorian pentru moment, deoarece mama lui fusese declarată oficial dispărută. I-am făcut un mic bagaj și i-am dat girafa lui preferată. M-a îmbrățișat strâns înainte să plece, fără să înțeleagă exact situația.
Am rămas pe canapea, privind locul unde Mirela obișnuia să-și lase cheile. Totul părea complet greșit.
Zile întregi nu am putut dormi. Revizitam în minte fiecare moment, căutând indicii sau semne, dar nu găseam nimic. Nu existau avertismente, nimic.
Aproximativ o săptămână după dispariție, am primit un apel de la un număr necunoscut.
— Cami? a întrebat o voce de femeie, grăbită, dar blândă.
— Da, am răspuns alert.
— Sunt Mirela, a șoptit.
Genunchii mi s-au slăbit și m-am prăbușit pe podea.
— Doamne… Unde ești? Ești bine?
— Nu pot vorbi mult. Aveam nevoie să aud o voce cunoscută. Ascultă, ei cred că sunt altcineva. Ai grijă de Dorian, te rog, dacă mi se întâmplă ceva.
— Ce înseamnă asta? Poliția—
— Nu pot avea încredere în toată lumea, a spus ea, apoi convorbirea s-a întrerupt.
Am rămas cu telefonul în mână, încercând să-mi dau seama dacă totul fusese real. Am încercat să o sun înapoi, dar numărul era blocat.
Poliția a explicat că apelul ar fi putut fi fals, pentru că uneori oamenii profită de astfel de situații. Eu însă știam că era ea, recunoscând vocea oriunde.
Au trecut câteva săptămâni. Dorian fusese plasat temporar la altcineva, iar eu îl vizitam din când în când. Întotdeauna mă întreba:
— Unde e mami?
Și nu aveam niciodată un răspuns potrivit.
Apoi, într-o zi, am primit o scrisoare fără expeditor, doar cu numele meu scris cu caligrafie elegantă. Înăuntru era o fotografie cu Mirela, așezată pe o bancă lângă un lac mic. Arăta obosită, mai matură, dar era ea. În spatele ei apărea un bărbat necunoscut. Pe spatele pozei era scris un singur rând:
„Ai încredere în cel care aduce jurnalul.”
Nu știam despre ce jurnal era vorba.
În acea noapte, am cercetat din nou casa. Mirela nu se întorsese, iar casa fusese sigilată, dar eu mai aveam cheia de rezervă pe care mi-o dăduse. În dulapul ei, într-o poșetă veche, am descoperit un jurnal din piele, cu pagini îngălbenite și un scris elegant.
Pe măsură ce îl răsfoiam, fragmente din viața ei începeau să se lege. Fusese căsătorită cu un bărbat pe nume Ilie, tatăl lui Dorian, despre care nu vorbea niciodată. Potrivit jurnalului, Ilie avea legături cu crima organizată. Mirela fugise după ce văzuse ceva ce nu trebuia și și-a schimbat numele, mutându-se într-un alt oraș pentru a începe de la zero.
Dar Ilie a reușit să o găsească. Gala caritabilă fusese o capcană, iar cineva în care avea încredere îl informase. Ultima frază din jurnal mi-a dat fiori:
„Dacă dispar, e pentru că Ilie m-a găsit.”
Am știut că nu pot păstra aceste informații doar pentru mine.
Am dus jurnalul la detectivul care se ocupa de caz. La început a fost sceptic, dar după ce a citit câteva pagini, expresia i s-a schimbat. Ancheta a fost redeschisă, cu Ilie ca principal suspect.
Au trecut două luni fără vești. Apoi, Mirela a apărut din senin într-o secție de poliție din alt județ. Era slăbită, cu vânătăi, dar în viață.
Se dovedise că Ilie o ținuse într-o cabană izolată în pădure. Într-o noapte, cât el lipsea, Mirela a reușit să fugă și a mers ore întregi până a găsit pe cineva care i-a oferit un telefon.
Când s-a reunit cu Dorian, am fost martor. Copilul a alergat spre ea, plângând și râzând în același timp. Eu am stat în spate, cu lacrimi pe obraji. Mirela m-a strâns tare în brațe și mi-a șoptit:
— Tu m-ai salvat.
Nu am știut ce să spun, doar am strâns-o la rândul meu.
Luni mai târziu, Mirela a depus mărturie în instanță. Ilie a fost arestat pentru răpire, tentativă de omor și alte acuzații. Jurnalul a fost un element crucial în anchetă, iar persoana care îl trădase era prietena ei cea mai bună.
Mirela s-a mutat într-un alt oraș, dorind să înceapă de la zero într-un loc sigur. Înainte să plece, m-a întrebat:
— Ai vrea să vii cu noi?
Am fost surprins.
— Ai fost alături de Dorian mai mult decât oricine. Are nevoie de tine. Și sincer, și eu la fel.
După multă gândire și o discuție cu mama mea, am spus da. Ne-am mutat într-un oraș liniștit, la malul mării. Mirela a deschis o cafenea artistică, iar eu m-am înscris la un colegiu comunitar.
Dorian a început școala și și-a făcut prieteni. S-a înscris la fotbal, iar viața noastră a devenit treptat liniștită.
Într-o după-amiază, Mirela mi-a oferit un cadou: un jurnal nou.
— E pentru tine, a zâmbit ea. Să-ți scrii povestea.
La început, nu știam ce să scriu, dar cu timpul, cuvintele au început să curgă. Am scris despre acea noapte, despre frică, curaj și despre momentele care ne-au schimbat pe toți. Despre încredere și despre cum uneori cei care par străini devin familia adevărată.
Privind înapoi, îmi dau seama cât de ușor este să nu observi semnele. Mirela mereu se uita peste umăr și încuia ușa de două ori. Nu era paranoică; era urmărită și lupta cu toată puterea să-și protejeze fiul.
Lecția pe care am învățat-o este că nu știi niciodată ce ascunde cineva în spatele unui zâmbet. Dar când ești alături de cineva în cele mai grele momente, poți deveni lumina de care avea nevoie ca să găsească drumul înapoi.
Dacă citești această poveste și simți că viața ți s-a dat peste cap, nu renunța. Uneori cei care par pierduți așteaptă doar să fie găsiți. Să faci ceea ce este corect, chiar și atunci când e greu, poate aduce mai mult bine decât ai fi putut imagina.
Mulțumesc că ai citit această poveste. Sper că poate fi un memento că speranța există și că oamenii buni încă fac diferența.
Parteneri
