Într-un sat mic, unde toți se cunoșteau între ei, diminețile începeau întotdeauna la fel: un autobuz vechi pornea spre oraș, cineva își mângea vacile spre pășune, iar din coșurile caselor joase se ridicau leneș fuioare de fum.
Viața curgea liniștit: oamenii își salutau vecinii, își vedeau de treburile gospodărești, și părea că totul era în ordine. Totuși, într-o curte, lângă casa Elisabetei Androne, se auzea deseori un mârâit amenințător. Acolo, legat cu un lanț gros, trăia un câine uriaș — posomorât, cu o privire grea și piept puternic. Bărbații care treceau pe lângă gard clătinau din cap și spuneau: „Uitați-vă ce dulău mare, poate să atace oricând.” Copiii ocoleau casa de la distanță: circulau povești că animalul era periculos. Și nu era de mirare: câinele stătea legat scurt și era cât un vițel.
Nimeni nu întreba de ce Elisabeta ținea un câine atât de mare. Era o femeie tăcută, mereu cu un batic negru pe cap. Se știa că avusese un fiu care murise. Se zvonea multe, dar nimeni nu știa cu exactitate ce s-a întâmplat. Se observa doar că bătrâna vorbea rar, trăia modest și că adoptase câinele acum doi ani. Se spunea că era câinele fiului ei și că nu a vrut să-l lase de izbeliște. „Ce-i trebuie atâta dulău?” șopteau unii. „Ea știe ce face,” răspundeau alții. Câinele stătea lângă un șopron vechi, iar lanțul îi zornăia la fiecare mișcare. Când cineva se apropia, mârâia adânc. Blana lui era neîngrijită, neagră cu pete ruginii. Oricât de mult îl hrănea Elisabeta, câinele nu părea mai blând, ci doar își păzea cu încăpățânare teritoriul.
Într-o zi, satul a fost cuprins de agitație: cineva îl văzuse cum se aruncase spre poartă încercând să prindă o pisică vagaboandă. Lanțul l-a ținut, dar zvonurile s-au răspândit rapid: „Vă dați seama dacă rupea lanțul? Ar fi fost o nenorocire pentru oricine!” Părinții își avertizau copiii: „Nu vă apropiați de casa Elisabetei Androne, câinele acela nu ține cont de garduri!”
Bătrâna avea o legătură liniștită cu câinele. Se învârtea tăcută pe lângă el, îl mângâia pe ceafă și-i șoptea cu blândețe: „E bine, Costică, nu te teme…” Sătenii se amuzau: „Costică” pentru un asemenea dulău părea un nume nepotrivit. Dar nimeni nu îndrăznea să-i spună ceva în față. Poate din respect, poate din teamă. Viața în sat continua nestingherită. Vara, copiii alergau prin fânețe, culegeau flori și se jucau de-a prinselea. Când treceau pe lângă casa Elisabetei, traversau pe partea cealaltă, ca să nu-l supere pe câine. Acesta întindea lanțul și mârâia după ei. Copiii grăbeau pasul și râdeau: „Iar s-a înfuriat!” Lătratul lui răsuna în urma lor.
Într-o zi caniculară de vară, s-a întâmplat ceva ce avea să schimbe totul. Într-o zonă a satului cu case rare, unde creșteau bălării și urzici înalte, iar șerpii se ascundeau adesea, copiii știau să fie precauți: „Sunt vipere!” Dar tentația de a culege zmeură sau fragi era prea mare.
Ana, o fetiță de șase ani, nepoata unei vecine, hoinărea pe acolo. Se bucura de florile câmpului și asculta zumzetul albinelor. Deodată, auzi un șuierat. Când se întoarse, văzu un șarpe cenușiu, cu capul ridicat. Vru să fugă, dar picioarele nu o ascultau.
— Mami! — șopti Ana, abia auzită.
Șarpele șuieră mai tare și se apropia. Atunci, din tufișuri, sări o umbră masivă. Se auzi zgomot și lătrat. Ana văzu cum dulăul o răsturnă pe viperă, înfingându-și colții în ea. Lanțul se târa după el — se eliberase auzind strigătul. În câteva secunde, câinele strivi șarpele. Ana rămase nemișcată, tremurând. Câinele se întoarse spre ea, gâfâind, cu ochii scânteind. Nu o atacă, ci lătră scurt, parcă întrebând dacă este în regulă.
— Mama… — șopti Ana.
Câinele făcu un pas spre ea. Fetița se ghemuise, așteptând ce era mai rău. Dar dulăul doar își plecă capul și o atinse ușor cu botul. Ana nu-și putea crede ochilor: era același „monstru” de care toți se temeau, dar care îi salvase viața.
Dinspre drum se auzi un strigăt:
— Ana, unde ești?!
Copiii o căutau. Ana vru să răspundă, dar vocea îi lipsea. Câinele se întoarse spre zgomot, mârâind ușor, nesigur.
— E aici! — strigă un băiat, pătrunzând printre ierburi. — Și câinele este cu ea, aveți grijă!
Ana făcu un semn disperat:
— Nu-i faceți rău! E bun! M-a salvat!
Băieții se opriră uimiți. Apoi apăru și un grup de adulți, unii cu bețe, strigând: „Aveți grijă, câinele a scăpat!” Dar Ana izbucni în lacrimi:
— Nu-l loviți! A ucis șarpele! M-a apărat!
Femeile văzură șarpele mort și urmele luptei. Câinele, epuizat, doar privea în jur. Atunci veni și Elisabeta Androne. I se spusese că dulăul scăpase și atacase.
— Ce-ai făcut, Costele… — șopti bătrâna, apropiindu-se. — Cum să te mai leg acum…
Atunci Ana, printre sughițuri, strigă:
— Nu-l legați! E bun, nu-i rău!
Sătenii se priveau nedumeriți. Un bătrân oftă:
— Se pare că ne-am înșelat…
Costică făcu un pas înapoi, stingher. Elisabeta îi atinse blând lanțul:
— Iartă-mă, dragule… M-am temut să-ți dau libertatea.
Lumea discuta: „Poate totuși trebuie să-l legăm, să nu fugă iar.” Dar Ana se împotrivi:
— Nu! El este bun!
În cele din urmă, au decis să-l ducă acasă. Bătrâna apucă lanțul:
— Hai, Costele.
Câinele o urmă tăcut, fără să tragă. Arăta pierdut, ca și cum nu înțelegea de ce era atâta lume în jur. Încet, s-au întors la casa lor. Sătenii s-au împrăștiat, fiecare cu treburile sale.
A doua zi, tot satul vorbea: „Se pare că Costică nu este deloc un câine rău, ci un adevărat erou.”
Pe la prânz, câțiva vecini au trecut pe la Elisabeta să întrebe cum se simte câinele. Bătrâna i-a primit la poartă, cu Costică liniștit la picioarele ei, privind lumea fără urmă de agresivitate.
— Mulțumim că l-ați ținut aici, tanti Elisabeta, — au spus oamenii, rușinați. — Cine știe ce s-ar fi întâmplat cu Ana fără el.
Elisabeta zâmbi slab:
— Nu eu l-am ținut… El a ales să rămână. Aici era casa lui, casa fiului meu…
O liniște grea s-a așternut peste grup. Unii și-au plecat privirile, alții au oftat adânc.
În acea după-amiază, copiii au început să treacă tot mai des pe la poarta bătrânei. Unii aruncau câte un măr peste gard, alții îndrăzneau să întindă mâna să-l mângâie pe Costică. Spre surprinderea tuturor, dulăul nu mai mârâia. Se uita curios, își bătea ușor coada de pământ și accepta atenția cu o blândețe neașteptată.
În scurt timp, Costică a devenit parte din viața satului. Copiii îl strigau de pe drum:
— Costeleee, hai cu noi!
Și uneori, când Elisabeta deschidea poarta, câinele ieșea cuminte, însoțind copiii până la marginea pădurii, apoi se întorcea singur, mândru de mica lui misiune.
Anii au trecut, dar povestea „monstrului” care a salvat un copil a rămas vie în amintirea tuturor. Oamenii au învățat o lecție simplă: nu tot ceea ce pare înfricoșător este cu adevărat rău. În curtea Elisabetei Androne, lângă șopronul vechi, Costică continua să vegheze, liniștit și demn, ca un paznic al amintirilor și al speranței.
Parteneri
