M-am așezat cu spatele lipit de trunchi, în pijama, desculț pe iarba udă de rouă.
„Dă-te la o parte, Vasile, că te tai!”, a strigat Costel.
„Atunci tai doi”, am zis.
Drujbistul, un om la vreo 50 de ani cu mâini de lemnar, s-a uitat la mine, apoi la Costel, și a oprit motorul. „Eu cu omul lipit de copac nu lucrez”, a zis. „Îmi pare rău.”
„Atunci chem poliția!”, a urlat Costel, cu telefonul deja la ureche. „Mă împiedică abuziv!”
Poliția locală a venit în 20 de minute. Agentul Ionuț, un băiat tânăr din satul vecin, s-a uitat de la mine în pijama, la drujbă, la Costel roșu la față.
„Explicați-mi”, a zis.
Costel i-a fluturat actele pe sub nas: „Nucul e jumătate pe pământul meu, am măsurători, vreau să-l tai, vecinul se opune abuziv.”
Ionuț s-a uitat lung la nuc. La inițialele V.P. 1968. Apoi la mine.
„Aveți ceva vechi? Hotar, acte de la părinți?”
Am intrat în casă și m-am întors cu o mapă: titlul de proprietate al tatălui, din 1974, și schița hotarului făcută de primărie pe vremea aceea. Linia trecea exact prin mijlocul nucului — cum trecuse de 60 de ani.
Ionuț a citit, a măsurat din ochi, a dat din cap.
„Domnule Costel”, a zis rar, „copacul e pe linia de hotar. Tăierea lui necesită acordul scris al ambilor proprietari. Fără semnătura vecinului, drujba pleacă. Altfel e distrugere.”
„O să te dau în judecată!”, mi-a aruncat Costel peste umăr, urcând în mașină.
„Dă-mă”, am zis. Și m-am dus să-mi pun niște haine pe mine, că tremuram de frig și de nervi.
N-a mai venit nicio drujbă. Niciun proces. Doar liniște — genul ăla de liniște încordată dintre doi vecini care se evită la poartă.
A venit toamna. Nucul a făcut nuci ca niciodată — de ziceai că știe. Am umplut un sac de rafie, l-am legat bine și m-am dus la poarta lui Costel. A deschis nevastă-sa.
„Pentru voi”, am zis. „De la nucul nostru.”
S-a uitat la mine lung. „Costel nu e acasă”, a spus încet. Dar a luat sacul.
În primăvară, după o furtună zdravănă, m-am trezit cu gardul dinspre drum căzut. Când am ieșit cu sculele, gardul era deja reparat — scânduri noi, cuie bătute drept. Pe poartă, un bilet prins cu o piuneză:
„Mersi de nuci. — C.”
Nu mi-a zis niciodată „iertare”. Nici eu lui „mulțumesc”. Dar de atunci, când ne întâlnim la poartă, dăm din cap unul altuia. Și toamna trecută l-am văzut pe Costel culegând nuci de pe partea lui, cu nepotul de mână, arătându-i inițialele din scoarță.
Unii oameni au nevoie de 58 de ani ca să învețe un lucru. Alții au nevoie doar de un nuc — și de un sac de nuci.
Această poveste este ficțiune, scrisă cu asistență AI. Orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.