Mi-e rușine să scriu asta și probabil o să mă faceți praf, dar eu nu cred că îmi iubesc copilul. Matei are 7 ani. S-a născut cu un sindrom genetic rar, are dizabilitate intelectuală severă, nu merge singur și spune doar câteva sunete.
Știu la ce oră îi dau fiecare medicament, știu după felul în care își ține gura dacă îl doare ceva, știu ce consistență trebuie să aibă mâncarea ca să nu se înece. Dacă face febră, eu sunt prima care observă. Dacă cineva se uită urât la el pe stradă, mi se ridică sângele în cap.
Și totuși, când oamenii spun „o mamă își iubește copilul orice-ar fi”, eu tac. Nu simt ce spun ele că simt. Asta e partea pe care n-am spus-o nimănui în 7 ani.
Soțul meu îl iubește. Se vede. Vine de la serviciu, se apleacă peste scaunul lui, îl pupă pe cap și îi spune „ce faci, măi, șefu’?”. Matei îl aude și începe să dea din mâini.
Cu mine e altfel. Eu apar cu lingurița, cu șervețelul, cu exercițiile, cu schimbatul, cu „hai încă o dată”, cu programarea la neurologie, cu kinetoterapia, cu dosarul pentru certificat, cu telefoanele. Eu sunt omul care ține fabrica asta în mers.
Poate de asta m-am stricat pe drum. Nu știu.
În sarcină mi-am imaginat un copil normal. Da, folosesc cuvântul ăsta. Știu că nu e frumos. Mi-am imaginat un băiat care aleargă, care îmi spune că nu mă suportă la 14 ani, care vine murdar de la fotbal, care cere bani, care trântește ușa.
După ce s-a născut Matei, fiecare medic a mai luat câte o bucată din filmul ăla și a pus-o pe masă.
„Probabil nu va merge.”
„Nu știm cât va putea comunica.”
„Va avea nevoie de supraveghere permanentă.”
Țin minte că la una dintre consultații am întrebat dacă o să poată vreodată să rămână singur acasă 20 de minute. Medicul s-a uitat la mine și a spus că e prea devreme să știm.
Eu întrebam de 20 de minute. Atât voiam în momentul ăla.
Pe grupurile de părinți am auzit toate frazele posibile. „Copiii speciali își aleg părinții.” „Dumnezeu dă asemenea copii oamenilor puternici.” „El te va învăța iubirea adevărată.”
Mie îmi vine să urlu când aud asta. Nu m-a ales nimeni. Nu sunt mai puternică. Și nu vreau lecții de la oameni care se duc acasă și își lasă copilul să se spele singur pe dinți.
Fac ce trebuie pentru că dacă eu nu fac, el suferă. E suficient ca motiv?
Uneori îl privesc și mă simt vinovată chiar și pentru fața mea. El poate să stea 15 minute încercând să împingă o mașinuță cu 2 degete. Soțul meu stă lângă el și se bucură de fiecare centimetru. Eu mă uit la ceas și mă gândesc că mai avem baie, medicamente, schimbat pijamaua și spălat blenderul.
Sunt zile când mă irită sunetele lui. Asta e probabil cea mai urâtă propoziție.
Când e obosit, face un sunet repetat, ceva între geamăt și strigăt. Poate dura o oră. Știu că nu o face ca să mă enerveze. Știu. Cu mintea știu tot. După 40 de minute simt că îmi intră sunetul în dinți.
Acum 3 seri a fost foarte rău. Se arcuia, plângea, împingea tot. Îi verificasem temperatura, burta, scutecul, poziția. Îi dădusem ce avea prescris pentru durere. Nimic. Soțul meu era încă la serviciu.
La un moment dat am pus protecțiile laterale la pat, m-am asigurat că e în siguranță și am intrat în baie. Am încuiat ușa. Am stat pe marginea căzii cu mâinile peste urechi. Matei plângea dincolo de perete.
Am stat 8 minute. M-am uitat la ceas. 8 minute.
Când am ieșit, încă plângea. L-am luat, l-am schimbat, am încercat din nou să-l liniștesc. După încă 20 de minute a adormit pe mine.
Soțul meu a ajuns și m-a găsit cu Matei adormit în brațe. I-am spus ce făcusem.
M-a întrebat:
— L-ai lăsat singur și ai încuiat ușa?
Am spus da.
N-a țipat. Ar fi fost mai ușor dacă țipa. S-a așezat în fața mea și m-a întrebat:
— Tu îl iubești pe Matei?
Și eu n-am putut să spun da.
N-a mai zis nimic o vreme. Matei dormea între noi, cu mâna băgată sub bluza mea, cum face mereu când adoarme. Caută pielea.
Apoi soțul meu a zis, încet:
— Acum 2 ani, într-o noapte ca asta, am ieșit pe balcon și m-am gândit cum ar fi să plec. Să nu mă mai întorc. Am stat o oră. Apoi am intrat înapoi, că plângea.
L-am privit. Nu știam asta.
— Nu ți-am zis niciodată, a continuat. Pentru că mi-era rușine. Ca ție acum.
Am stat așa mult. Într-un târziu, am întrebat:
— Și atunci? Tu îl iubești?
— Nu știu, a zis. Știu că dimineață m-am dus la serviciu și seara m-am întors. În fiecare zi, de 7 ani. Poate că asta e. Poate că nu. Dar sunt aici.
Ne-am culcat fără să mai vorbim. M-am trezit la 6:30. Blenderul. Medicamentele. Scutecul. Totul la fel.
Au trecut 3 săptămâni de atunci. Într-o seară, Matei a adormit pe mine ca de obicei. Soțul meu ne-a privit și a zis: „Uite, te-a ales pe tine pentru somn.” Am vrut să-i răspund că e doar pentru că sunt mai moale. N-am zis nimic.
Nu știu dacă îl iubesc pe Matei. Poate într-o zi o să pot spune da și o să fie adevărat. Poate nu. Știu doar că sunt aici, în fiecare dimineață la 6:30, cu blenderul. Că atunci când îl doare ceva, eu sunt prima care observă. Că atunci când plânge noaptea, vine spre mine.
Poate că iubirea nu arată cum mi-am imaginat-o eu în sarcină. Poate că arată ca 8 minute în baie cu mâinile peste urechi, după care te întorci.
Am scris asta pentru că mi-e rușine. Și pentru că poate mai e o mamă care tace când celelalte spun „o mamă își iubește copilul orice-ar fi”. Pentru ea scriu: nu ești singură. Și nu ești un monstru.
Ești obosită. Și ești aici. Și asta, deocamdată, trebuie să fie de ajuns.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.