Înainte s-o duc acolo, am încercat tot. Am luat-o la noi 3 luni. Nevasta mea se trezea noaptea odată cu ea. Copiii se speriau când o găseau în bucătărie la 3 dimineața, uitându-se în gol. Eu adormeam la volan, la semafor. Într-o zi am ațipit la birou și șeful m-a întrebat dacă sunt bolnav.
Am angajat o femeie să stea cu ea ziua. 2.500 de lei pe lună. După o lună, femeia a plecat: „Doamna e agresivă noaptea, eu nu mai pot.” Mama o zgâriase. Mama, care n-a ridicat niciodată vocea la nimeni.
Atunci am înțeles că nu e vorba de bani sau de voință. E vorba că boala asta mănâncă omul bucată cu bucată și tu te uiți.
La azil, prima săptămână, am sunat în fiecare zi. „Cum e mama?” „E bine, s-a liniștit.” M-am dus sâmbătă, nu duminică. Era în curte, la soare. M-a văzut și a zâmbit: „Ai venit să mă iei?” I-am zis că mai stăm puțin aici, că e bine aici. A dat din cap. Cred că atunci a înțeles. Sau poate nu.
Soră-mea mă sună o dată pe lună. Mă întreabă cum e mama. Îi zic că e bine. Nu mă întreabă cât costă. Îi zic oricum: 4.000. Tace. Apoi zice: „Îți trimit jumătate.” Îmi trimite. Asta e contribuția ei: un transfer lunar și o întrebare lunară.
Eu mă duc duminica. În fiecare duminică, de 2 ani. 100 și ceva de duminici. De fiecare dată, la plecare, ea stă la geam și se uită după mașina mea până nu mă mai vede. Personalul mi-a zis să nu mă întorc din drum când o văd la geam. „E mai greu pentru ea”, mi-au zis.
Duminica trecută, când n-a mai întrebat „când mă iei acasă”, m-am speriat mai tare decât în ziua când am dus-o acolo. Pentru că întrebarea aia, cât mă durea, însemna că încă speră. Acum nu mai speră. Sau nu mai știe.
Am stat cu ea de mână o oră și m-am gândit la tata. La cum ar fi reacționat el. Tata ar fi zis: „Fă ce trebuie, mă.” Și aș fi știut că „ce trebuie” nu înseamnă „ce e ușor”.
Pe drum spre casă am plâns prima oară de când am dus-o acolo. 2 ani am ținut tot în mine.
Duminica viitoare mă duc iar. Cu prăjituri. O s-o țin de mână. O să-i zic „curând”, chiar dacă nu mai întreabă.
Poate că „curând”-ul meu e singurul lucru care ne-a mai rămas amândurora.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.