Fată-sa mi-a povestit, la pomană, că îl suna în fiecare duminică. „Ce faci, tată?” „Bine, fata mea.” „Ai mâncat?” „Am mâncat.” „Ai nevoie de ceva?” „N-am nevoie de nimic.” Și ea îl credea, pentru că voia să-l creadă. Pentru că Brașovul e departe și viața e complicată și tata zicea că e bine.
Ultima oară vorbiseră cu 9 zile înainte să moară. „Era vesel”, mi-a zis. „Mi-a zis să am grijă de copii.”
Administratorul mi-a zis că nea Sandu își plătea întreținerea la zi, până în ultima lună. „Om corect”, a zis. „D-ăștia nu mai sunt.”
Mă gândesc întruna la farfuria aia neatinsă. Omul și-a pus masa. S-a așezat. Și n-a mai apucat să mănânce. Sau poate a mâncat și farfuria aia era pentru a doua zi. Nu știu. N-o să știu niciodată.
Mă gândesc și la mine. La ciorba aia. La „mâine”. Cât de ușor e să zici „mâine” când e vorba de altcineva.
De duminică, în fiecare seară bat la ușa doamnei Popescu de la 2. Are 81 de ani și stă singură. Deschide surprinsă: „S-a întâmplat ceva?” Îi zic: „Nu, treceam pe aici, am zis să văd ce faceți.” Stăm de vorbă 10 minute. Îmi arată poze cu nepoții. Eu îi povestesc ce-am mai gătit.
De fapt, verific dacă e bine. Ea știe. Eu știu că știe. Ne prefacem amândouă că e o vizită.
Pe frigiderul meu am lipit un bilețel, cu markerul gros: „Du-i ciorba AZI, nu mâine.”
Nea Sandu a murit singur într-un apartament cu două camere plin de cărți, cu televizorul mergând și cu calendarul tăiat la zi. Nu voia să deranjeze pe nimeni.
De atunci, eu deranjez. În fiecare seară, la doamna Popescu. Cu ciorbă.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.