500 de lei mi-a luat o săptămână să-i strâng. Nu sunt bani mulți pentru unii. Pentru mine, atunci, erau.
În seara dinainte să mă duc la doctor, i-am zis nevestei. Ea a tăcut mult. Apoi a zis: „Du-te.” Atât. N-am mai vorbit despre asta niciodată. Nici măcar acum, când vă povestesc vouă, ea nu știe că scriu.
Doctorul nu e un om rău. Să fie clar. M-a operat pe tata bine, a venit în fiecare dimineață la patul lui, l-a întrebat cum se simte. E un doctor bun într-un sistem rupt. Câștigă puțin, muncește mult, și într-o zi cineva i-a întins primul plic. Nu știu cine. Știu doar că după aia n-a mai fost cale de întoarcere.
Asistenta care mi-a făcut semnul? Nici ea nu e rea. Ea vede zilnic oameni care așteaptă și suferă. Ea știe cum merge treaba.
Și eu? Eu sunt un fiu. Atât. Un fiu care și-a văzut tatăl plângând în somn de durere și care a făcut ce fac toți fiii din țara asta când nu mai e altă cale.
Tata azi merge prin curte cu bastonul și se laudă la vecini că „m-a operat un doctor foarte bun”. Are dreptate. E foarte bun. Costă 500 de lei atenția lui mai repede.
Unii o să zică că sunt parte din problemă. Poate au dreptate. Dar problema era acolo înaintea mea și o să fie și după mine. Eu doar n-am vrut ca tata să fie una din victimele ei.
Dacă s-ar întâmpla din nou mâine, aș face la fel. Și asta e tot ce am de zis despre mine.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.