La aeroport, tata l-a îmbrățișat mult. Tata nu e genul care îmbrățișează mult. Unchiul i-a zis la ureche ceva ce n-am auzit. În mașină, spre casă, l-am întrebat pe tata ce i-a zis.
„Mi-a zis să am grijă de voi”, a zis tata. Și după un minut: „Să nu-l judeci. Omul e singur acolo.”
M-am gândit la cele două săptămâni. La cum ne-am enervat toți pe „Toronto” lui. La cum nimeni, nici măcar o dată, nu l-a întrebat cum e el, de fapt. Doar ce aduce, ce zice, ce compară.
Acum două seri m-a sunat pe video. Era în bucătăria lui din Toronto, seara la el. În spate se vedea un apartament curat și gol. M-a întrebat ce mai face lumea pe la noi. I-am povestit 20 de minute: cine s-a mai certat cu cine, ce-a mai zis vecinul, că s-a stricat liftul iar. A râs. A râs cu poftă, cum nu l-am văzut râzând cât a stat aici.
„Vezi?” mi-a zis. „Gălăgie. Mi-a fost dor.”
Înainte să închidă, mi-a zis: „Să-mi mai povestești. Și când vii în Toronto, să știi că ai unde să stai.”
N-o să mă duc. Nu acum. Dar poate la anul. Și o să stau la el în apartamentul ăla curat și gol, și o să facem gălăgie amândoi, ca să nu mai fie liniște.
Acum, când zice cineva „la noi în Toronto”, nu mai râd. Mă gândesc la un om de 58 de ani care împachetează zacuscă între haine ca să nu se spargă și care numără zilele până la un Crăciun de care nu e sigur.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.