În primele două săptămâni după restructurare n-am ieșit din casă. Îi ziceam nevestei că „aplic la joburi”. Aplicam la două pe zi și mă uitam pe pereți în rest. Fetița mea m-a întrebat într-o seară de ce nu mai merg la serviciu. I-am zis că sunt în vacanță. M-a întrebat cât ține vacanța.
Într-o zi, un vecin care face livrări mi-a zis: „Vino cu mine o tură, să vezi cum e.” M-am dus. A doua zi mi-am făcut cont. A treia zi aveam geanta termică în portbagaj.
Prima săptămână a fost umilitoare. Nu munca — oamenii. Livram la blocuri unde știam pe cineva. Mă rugam să nu mă recunoască nimeni. După o lună, nu-mi mai păsa. După două, îmi plăcea: programul meu, banii mei, nimeni nu-mi zice „trebuie”.
Nevestei i-am zis de azi seară, la masă. S-a uitat la mine lung: „Și? Te-a durut?” I-am zis adevărul: „Puțin. Nu de rușine. De dor.”
Andrei m-a sunat după ce am plecat. Mi-a zis că băieții întreabă de mine. Mi-a zis că postul meu tot vacant e, că n-au angajat pe nimeni, că „restructurare” însemna de fapt că au mutat munca pe alții. Mi-a zis să nu-mi fac griji, că o să fie bine.
Săptămâna viitoare îmi dau licența de taxi. O prietenă mi-a zis că se câștigă mai bine și nu cari geanta în spate. O să fie bine.
Mâine am iar curse. Dacă pică iar o comandă la etajul 3, o iau. E 18 lei cursa. Și doamna de la recepție poate îmi zâmbește de data asta.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.