Nu era prima oară când mă duceam la bancă după ce a murit mama.
Prima oară, în iulie, m-au trimis acasă că nu aveam certificatul de moștenitor. „Reveniți cu actele complete.” A doua oară, în august, m-au trimis acasă că nu aveam programare online. „Se face doar cu programare.” Mama lucrase 35 de ani la poștă. Toată viața a stat la cozi pentru alții. După ce a murit, eu am stat la cozi pentru ea.
Domnul de la credite îl cheamă domnul Ionescu. Mi-a povestit, în timp ce tasta, că tatălui lui i-au venit oferte de carduri de credit un an întreg după înmormântare. „La un moment dat le deschideam și le citeam cu voce tare, ca să râdem. Altceva n-aveam ce face.”
M-a întrebat dacă vreau să fac o reclamație oficială. Am zis da. Mi-a dat un formular. L-am completat acolo, pe colțul biroului. După două săptămâni mi-a venit răspunsul: „Vă mulțumim pentru sesizare. Sistemul nostru de marketing operează automat…” Atât.
Luna trecută a venit altă scrisoare. Tot pe numele mamei. Tot felicitări. N-am mai deschis-o. Am pus-o în sertar, peste cealaltă.
Câteodată mă gândesc că undeva, într-un calculator, mama e încă în viață, cu salariu bun și bonitate excelentă. Preaprobată pentru 40.000 de lei. Dacă ar ști cât m-am chinuit eu pentru 500 de lei descoperire de cont, ar râde.
Mi-e dor de râsul ei.
Aceasta este o poveste ficțională. Personajele și întâmplările sunt imaginare. Textul a fost scris cu ajutorul inteligenței artificiale.